Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cât de mare, cât de păgubitoare de suflet şi cât de urâtă de Dumnezeu este patima mândriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de duminică.
Iată ce zice acest Sfântului Ioan Scărarul despre mândrie: "Mândria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osândirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mâniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvântul 25, Despre mândrie, Bucureşti, 1980).
Păcat vechi
Se cuvine mai întâi să arătăm cât de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie când a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu câte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gând cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).
Căderea îngerilor
În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gândul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gând cu el, Sfânta Scriptură ne arată, zicând: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pământ cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pământului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfânta Scriptură de căderea satanei: Pogorâtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).
Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce
Se va citi duminică şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mândriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mândria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora".
Se mândrea cu inima
Sfânta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stând în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrânat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mândrie, osândea pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mândria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvântul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).
Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mândrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mândrie scotea cuvinte de laudă defăimând pe ceilalţi oameni că sunt răpitori, nedrepţi, preadesfrânaţi şi păcătoşi.
„Taci tu, să vorbească faptele tale”
Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sunt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă suntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osândeşte cu mândrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicând: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).
La fariseul mândru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trâmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osândind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mândria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngâmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50).
„Când posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti”
Oare nu ne învaţă şi Sfântul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicând: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osândeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mândrie.
Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămână. Care erau zilele săptămânii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrânilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorât luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mândria încuibată adânc în inima lui? Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă când posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicând: Postesc de două ori pe săptămână (Luca 18, 12).
Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 12). Mântuitorul însă ne învaţă: Când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).
Smerenia, leac pentru creştini
Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mântuirea noastră. Vom putea scăpa de mândrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.
Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mântuitor să ne scape de păcatul cel greu al mândriei şi să ne îmbrace în veşmântul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mântuirea sufletelor.
(Părintele Cleopa)
