Denumirea populară a lunii februarie, Faur (Făurar), este legată de meşterii fauri, lucrători ai fierului, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecţionează fiarele sau cuţitele de plug înainte de deschiderea sezonului agrar. Pentru că are numai 28 de zile, 29 în anii bisecţi, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului. Timpul reflectă capriciile copilului Faur: când râde şi zâmbeşte e frumos, când plânge bate viscolul, când e supărat da ger de crapă pietrele. În februarie se încheie şezătorile şi, împreună cu acestea, distracţiile tinerilor din serile şi nopţile lungi de iarnă. Apropierea sezonului agrar aduce în plin plan preocupările economice: îngrijirea atentă a vitelor de muncă, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru semănat etc.

 

1 februarie - Arezanul Viilor

Cu o zi înainte de Ziua Ursului (Stretenia), în unele aşezări din sudul României se desfăşoară un ceremonial bahic, de origine tracică, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor. În dimineaţa zilei de 1 februarie, bărbaţii mergeau la plantaţiile de viţă de vie, de obicei în săniile trase de cai. Înainte de plecarea din sat se striga: "Hai să mergem la Gurbanu!". Ajunşi în câmp, fiecare proprietar îşi tăia, de la viţa sa, câteva corzi cu care se încingea peste piept şi îşi făcea cununiţă pe cap şi cingătoare la brâu. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin îngropată toamna şi se întâlneau cu toţii în jurul focului aprins pe o înălţime. Acolo se mânca, se bea, se juca în jurul flăcărilor, se sărea peste foc, se stropea vin peste jăraticul încins. Seara, bărbaţii se întorceau în sat, cu făclii aprinse în mână, şi continuau petrecerea pe grupe de familii. Este posibil ca în vechime să se fi jertfit o oaie sau un berbec, aşa cum indică numele turcesc al obiceiului, Gurban: sacrificiul unui animal întreg şi împărţirea lui participanţilor.

 

24 februarie - Dragobete

Zeul dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice, numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară, este Dragobete, fiul Dochiei. El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Local, este numit Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor şi nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume. Dragobetele a fost sărbătorit de tinerii satelor până la mijlocul secolului al XX-lea la 24 şi 28 februarie sau la 1 şi 25 martie. În ziua de Dragobete păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile. Păsările neînsoţite la Dragobete rămân stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an: "O femeie numai mâna s-o pună pe un bărbat străin şi va fi drăgăstoasă în tot cursul anului". Dacă timpul era favorabil, fetele şi feciorii adunaţi în cete ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii, ghiocelul şi brânduşa de primăvară. În unele sate se scotea din pământ rădăcină de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară. Din zăpada netopită în ziua de Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau la anumite sărbători de peste an. Se spunea că cel care lucrează de Dragobete va ciricăi, precum păsările, toată viaţa. Desfăşurarea ceremoniilor şi actelor rituale sunt atestate de informaţiile oamenilor în vârstă şi de unele zicale precum Dragobetele sărută fetele (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Arezanul viilor. Dragobete..

Comentarii