Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Mânia, în opinia părintelui Cleopa, este de patru feluri. Primul fel de mânie se cheamă "iritare", al doilea fel de mânie se cheamă "pizmă"; al treilea fel de mânie se cheamă "zavistie", adică cea care zace mult în sufletul omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă în Sfânta Scriptură să oprim mânia noastră cea rea: Părăseşte mânia şi lasă iuţimea (Psalm 36, 8). La fel şi marele Apostol Pavel, zice: Lepădaţi şi voi toate acestea: Mânia, iuţimea, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră (Coloseni 3, 8). În alt loc arătând acelaşi lucru, zice: Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate (Efeseni 4, 31).
Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mânia cea rea şi pătimaşă, zicând: "Precum apa în văpaie câte puţin adăugându-se, desăvârşit pe văpaie o stinge, aşa şi lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei şi a iuţimii face s-o ucidă" (Filocalia IX, op. cit., p. 68).
Pedepse
Cât priveşte mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicând: Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărţit apa. Strânsu-s-au la un loc apele ca un perete şi s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmaşul zicea: Goni-i-voi şi-i voi ajunge; pradă voi împărţi şi-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mânia mea îi va stârpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari (Ieşire 15, 7-10).
În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim aşa: Şi i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuţime şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul şi marele Prooroc Isaia, arătând despre mânia cea dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu care va fi la sfârşitul lumii, zice aşa: Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuţimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă şi o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său şi fiecare va fugi în pământul său (Isaia 13, 13-14).
Virtuţi împotriva mâniei
Cea dintâi faptă bună care stinge şi potoleşte mânia este blândeţea. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem linişti tulburarea mâniei a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicând: Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicând: Răspunsul blând domoleşte mânia (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfântul Apostol Petru arată că blândeţea are mare preţ înaintea lui Dumnezeu şi zice: Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 4). Încă şi Sfântul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândeţe pe cei care vor cădea în oarecare păcat şi zice: Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţii (Galateni 6, 1).
Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândeţea şi nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, şi pe cei răi îi pot face buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă reamintesc nişte istorioare din Pateric. Au venit odată hoţii la chilia unui bătrân şi i-au zis: "Am venit să-ţi luăm toate câte ai în chilia ta". Iar el le-a zis: "Câte vă place, fiilor, luaţi". Şi ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atârnat într-un cui. Deci bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: "Fraţilor, luaţi cele ce aţi uitat în chilia voastră!" Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit, zicând întru dânşii: "Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta".
Pildă
Iarăşi citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus la dânşii un bătrân ca să încerce viaţa lor şi, luând un toiag, a început a sfărâma verdeţurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrân: "De voieşti, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!" Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând: "Pentru această nerăutate a ta se odihneşte Duhul Sfânt peste tine, frate!"
A zis dumnezeiescul Iov: Pe cel fără de minte îl ucide mânia (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (I Ioan 3, 15). Iată, deci, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci de nu va părăsi mânia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi prin ură se face ucigaş de oameni şi aşa îşi ucide prin mânie şi răzbunare sufletul său.
