Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În mod esenţial, Biserica pune problema egalităţii şi a unităţii nu în relaţie cu realităţile acestei lumi. În primul rând, Biserica este preocupată nu de egalitatea dintre oameni, ci de egalitatea omului cu Dumnezeu. „Se poate ca textele din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, care vorbesc de egalitatea şi deplina asemănare a omului cu Dumnezeu, să smintească pe mulţi creştini. Dar, drept vorbind, smintirea nu face decât să poarte mărturie că înţelegerea lor psihologică a smereniei nu le-a îngăduit să ajungă la adevăratul înţeles al Dumnezeieştii Descoperiri. Potrivit acesteia, deosebirea între Dumnezeu şi om în veşnicie nu este decât în planul Esenţei, şi nicidecum în ce priveşte slava sau cuprinsul Dumnezeieştii Vieţi.
Când se micşorează adevăratele dimensiuni ale Dumnezeieştii Descoperiri pentru fiinţa omului, atunci se exclude orice putinţă pentru om de a ajunge la măsura adevăratei pocăinţe. Dacă te socoteşti a fi doar o fiinţă jalnică, uşor îţi vei îngădui şi ierta sieţi o mulţime de fărădelegi de toate felurile; şi prin faptul că se socotesc pe sine mai prejos decât Hristos, oamenii în realitate refuză a Îi urma pe Golgota. A micşora în conştiinţa noastră ideea cea mai dinainte de veci a Tatălui pentru om nu este dovadă de smerenie, ci de rătăcire; şi mai mult decât aceasta – un mare păcat. Avem nevoie de o îndrăzneaţă bărbăţie, pentru a ne apropia de cuprinsul Dumnezeieştii Descoperiri cu „faţa descoperită şi slava Domnului ca prin oglindă privind, întru acelaşi chip să ne schimbăm din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului”. (Cf. II Cor. 3:18 )
„Unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi”Dacă în planul nevoinţei smerenia constă în a se socoti mai rău decât toţi, atunci în planul teologic Dumnezeiasca smerenie este dragostea care se dă pe sine fără rămăşiţă, întreg şi „până în sfârşit”(Ioan 3:11). În primul caz este prezent un oarecare element de comparaţie; cu alte cuvinte, o astfel de smerenie se arată încă a fi relativă. Dar în cel de-al doilea, ea este înafara oricărei comparaţii şi, ca atare, absolută. Anume această smerenie ne porunceşte Hristos să ne învăţăm, când ne spune: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”(Mt. 11:29).
Două mii de ani de experienţă a vieţii în Hristos arată că Dumnezeu ne tratează ca pe egalii Lui, neîndrăznind în nici un chip să ni Se impună cu sila. Hristos a spus: „unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi”(Ioan 12:26), dar aceasta este adevărat numai atunci când slujitorul Îi va urma „până în sfârşit”(Mt.10:22), purtându-şi crucea. Dacă înţelegem mântuirea ca îndumnezeire, atunci nu trebuie să uităm că îndumnezeirea este condiţionată de trecerea noastră pe tărâmul vieţii pământeşti. Dacă noi nu lucrăm potrivit cu felul cum trăia şi lucra Hristos, atunci cum va putea omul să devină asemănător lui Hristos în veşnicie prin simpla sa ieşire prin moarte dincolo, în cealaltă lume ? Potrivit învăţăturii părinţilor, omul tocmai în măsura asemănării lui cu „Dumnezeu, Cel ce S-au arătat în trup”, va deveni asemenea lui Dumnezeu în Fiinţarea Lui cea veşnică.
Domnul îi iubeşte pe toţi oameniiÎn mai multe rânduri auzim în Evanghelie mărturia lui Dumnezeu Tatăl despre Hristos, că „Acesta este Fiul meu cel iubit” (Mt. 3:17;17:5;Mc.9:7). Şi iată că Hristos spune că toţi cei ce fac voia Tatălui vor fi iubiţi de Tatăl în aceeaşi măsură ca şi El Însuşi: „Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce prin cuvântul lor vor crede întru Mine…Şi Eu slava care ai dat Mie am dat lor … şi ca să cunoască lumea că Tu …ai iubit pe ei, precum pe Mine ai iubit. Părinte, pe cei pe care ai dat Mie, voiesc ca unde sunt Eu, şi aceia să fie cu Mine, ca să vadă slava Mea … Şi am arătat lor numele Tău, şi-l voi arăta, ca dragostea cu care ai iubit pe mine întru ei să fie, şi Eu întru dânşii” (Ioan 17:20-24).
Aşadar, Biserica percepe şi trăieşte ca iubire relaţia de egalitate între Dumnezeu şi persoana umană liberă de orice determinare de timp, spaţiu sau stare socială . „În lumea aceasta fiecare îşi are slujirea sa : unul e împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învăţător, dar Domnul îi iubeşte pe toţi, şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu, acela va primi plată mai multă”. „Domnul iubeşte pe toţi oamenii, dar încă mai mult îl iubeşte pe cel care Îl caută”.
Persoanele dumnezeieştiRezumând poziţia Bisericii în problema egalităţii, care se vădeşte deja a fi o condiţie a unităţii, putem spune că la nivelul conştiinţei personale faţă de aproapele nostru, „constă în a se socoti mai rău decât toţi”; la nivelul relaţiei dintre Dumnezeu şi om: „Domnul iubeşte pe toţi”, „ca dragostea cu care ai iubit pe Mine (relaţia dintre Persoanele Dumnezeieşti ) întru ei să fie, şi Eu întru dânşii”; şi, pe măsura răspunsului nostru la această iubire, „încă mai mult îl iubeşte pe cel care Îl caută”. Pentru a reprezenta plastic aceste relaţii, Părinţii Bisericii au adoptat viziunea unei piramide răsturnate, cu baza în sus. În vârful ei, aflat în partea cea mai de jos, este Hristos, care îi poartă astfel pe toţi. Cei ce se îndreaptă şi se apropie spre El prin iubire, devin astfel părtaşi într-o măsură din ce în ce mai mare a „purtării sarcinii aproapelui”.
Iată acum cum înţelege Biserica problema unităţii. Fiind creată după chipul lui Dumnezeu – o Fire în Trei Persoane – „omenirea, fiind una în esenţa ei, este compusă dintr-o mulţime de persoane, fiecare fiind mai dinainte sortit a purta în sine, în cele de apoi, întreaga plinătate a fiinţării Dumnezeiesc – omeneşti (rămânând întreg om după suflet şi trup prin fire, şi întreg făcându-se dumnezeu după suflet şi trup prin Har) şi a se arăta nu numai ca o oarecare parte a firii, ci ca plinătatea firii omeneşti; cu alte cuvinte, să devină un om universal. Iar această plinătate se atinge nu altfel decât în Biserică şi prin Biserică. (va urma)
Bogdan Bratu şi Alexandru Mazarache
Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
