Numele popular al lunilor relevă uneori un fond mitic exprimat prin alegorii. Lunile sunt personificate în bătrâni sau tineri care prin înfăţişarea lor urmăresc să redea un anumit grad de antropomorfizare, dacă nu de divinificare a fenomenului meteorologiei proprii anotimpurilor României. Numele lunilor de iarnă: Undrea (decembrie) Gerar (ianuarie), Făurar (februarie) figurează ca moşi răutăcioşi şi capricioşi; numele lunilor de primăvară Mărţişor (martie), Prier (aprilie) şi Florar (mai) figurează ca tineri zvăpăiaţi, gălăgioşi, furtunoşi; numele lunilor de vară: (Cireşar (iunie), Cuptor (iulie) şi Gustar (august) figurează ca bărbaţi maturi, vrednici, în plină vigoare creatoare; iar lunile de toamnă Răpciune (septembrie), Brumărel (octombrie) şi Brumar (noiembrie) figurează ca făpturi îmbătrânite înainte de vreme.

Legenda mitică a numelor lunilor s-a pierdut, în schimb s-au păstrat basmele mitice în care numele unor luni sunt implicate într-o fabulaţie contingentă rosturilor lor mitice. Într-o legendă (alterată) despre cele douăsprezece luni ale anului se insistă asupra unui episod anecdotic referitor la luna Februar, figurată printr-un fecior ciudat.

În altă legendă sunt reprezentate lunile Martie şi Aprilie prin doi moşnegi. Se insistă însă asupra reprezentării Moşneagului Martie, hâtru şi capricios, căruia îi place să-şi bată joc de semenii lui, de celelalte luni, şi de oameni. Îşi bate joc de Aprilie, care invitat la masă de Martie s-a dus în vizită în căruţă. Martie atunci s-a pornit pe nins, iar Aprilie s-a oprit în drum şi şi-a făcut o sanie. Atunci Martie a stârnit o ploaie, iar Aprilie şi-a făcut o luntre, ca să ajungă la Martie. În Martie au loc zilele Babelor (primele 9 zile) şi zilele Moşilor (următoarele 9 zile), care sunt reprezentări mitice ale intemperiilor ce ţin atât de deziernare cât şi de împrimăvărare.

În trei legende mitice referitoare la lunile octombrie, Brumărel, şi noiembrie, Brumarul, sunt reprezentate de asemeni intemperiile lunilor ce fac tranziţia de la toamnă la iarnă. Brumărelul este personificat printr-un "voinicel cu parul bălan" care aleargă călare peste câmpii, măguri şi dealuri să ia parfumul florilor, iar Brumarul printr-un "voinic călare - alb ca fulgul de ninsoare" care veştejeşte şi ucide florile.

Legendă

În primă legendă mitică, cu forma contaminată, Brumărel este "voinicelul bălai la faţă" care prin farmecele lui seduce florile ca să le ia mirosurile. Mergând călare prin văi, lunci şi poiene întâlneşte o garofiţă sub care dormea o copiliţă, cu braţele şi sânul plin de fiori. Îi este milă s-o trezească din somn. Nechezatul murgului lui însă o scoală, voinicul se apropie de ea şi-i cere să-1 sărute, "ea răspunde "că nu e fată mare/ să dea gura la oricare/ (...) ci sunt floare (sfântă) mare/ cine mă miroase moare !". Voinicelul îi răspunde "să-i de (...) guriţă/că nici el nu-i voinicel/ ci un mândru Brumărel/ mor florile tot cu el./ Astăzi sunt Brumarul mic/ florilor mirosul stric/ Mâine sunt Brumarul mare/ iau cu mine orice floare/ seară peste ele pic,/ în prânz mare mă ridic,/ fetele la toate stric/ Nu mai plânge şi ofta,/acum poţi să-mi dai gura".

Voinicelul coboară de pe murg, o sărută şi ia floarea cu el, lăsând singură grădina şi poieniţă. Brumărelul merge cu floarea la mama fetei "la maică-sa Tomnica", personificarea toamnei (nu sfânta Domnică), care îi îmbrăţişează şi îi cunună. Face o mândră nuntă", cum n-a mai fost între flori; "nunta unde mi-o făcea/ liora unde mi-o'nvârtea?/ Tot în grădina crăiasă" (de zână, de sfântă).

În a doua legendă Brumărelul zăreşte "într-o verde grădiniţă/(...) o dalbă copiliţă/ pe aşternut de calofir/ la umbră de trandafir". Voinicul Brumărel o întreabă: "ce eşti fată sau nevastă,/ ori zână din cer picată?" Ea-i răspunde că nu e decât o simplă floare, "o floare garofiţă / răsărită-n grădiniţă". Voinicul îi spune: "Eu sunt dragă Brumărelul/ care seara pe răcoare/unde cad stric orice floare; /mă culc după scăpătare,/ mă scol soare când răsare" şi, în fine, în ultima legendă, consacrată personificării lunii noiembrie, Brumarul zăreşte de asemeni o floare "sub umbră de ros-marin/ pe-un scaun de calonfir/ şeade-o tânără Domniţă/cu flori galbene-n cosiţă./ Până soarele răsare/iată un voinic călare/ alb ca fulgul de ninsoare/ - D'alei tânăra Domniţă/cu flori galbene-n cosiţă/ fir-ai faţa ori nevasta/ ori zâna din cer picată ? - (...) ci sânt floarea soarelui,/ şed în poarta raiului,/ ca să judec florile/ ce-au făcut miroasele?/Mi-au răspuns sărmanele,/ c-a dat o ploaie cu vânt/ şi le-a culcat la pământ;/ a bătut un vânt turbat/ şi mirosul le-a luat !/ - Dar tu, cine să fii oare/ voinicelule călare?/ Brumarul mare:/ de cad ziua-n prânzul mare/ iau mirosul de la floare,/ şi când iau miroasele / veştejesc şi florile".

(Romulus Vulcănescu)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Reprezentarea mitică a lunilor.

Comentarii