Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Nu se cuvine monahului sau monahiei să-şi părăsească mănăstirea sa şi să meargă într-alta. Dacă s-ar întâmpla aceasta, trebuie să fie găzduit; însă, nu se cuvine să se primească fără ştirea egumenului său (Canonul 21, Sinodul VII Ecumenic).
Prin acest canon se interzice ca un monah sau o monahie să îşi părăsească mănăstirea de metanie şi să intre într-alta. Canonul nu îngăduie ca un astfel de monah să fie primit fără învoirea egumenului mănăstirii de unde a plecat.
Însă, după cum reiese din text, un atare monah sau monahie poate fi ospătat câteva zile la mănăstirea respectivă, pentru ca nu cumva, neaflând adăpost, să se ducă în lume, unde pierzarea îi este aproape sigură.
În special, trebuie să se aibă în vedere motivele pentru care un monah şi-a părăsit metania sa. Căci, după cum întăreşte Sfântul Vasile cel Mare, atunci când un monah nu găseşte mântuirea sufletului, el poate să îşi părăsească metania şi să meargă în altă parte. Smerenia monahului, fiind incomodată de viaţa călugărească, nu trebuie a se pierde ţinându-l pe el acolo, ci, pentru mântuirea lui, să i se permită a se muta în alt loc.
Pentru trei cauze se iartă monahul
În deplina consonanţă cu alte canoane care nu învoiesc trecerea unui monah de la o mănăstire la alta, fără învoirea persoanei în drept, acest canon pedepseşte şi pe episcopul care ar primi pe un monah fugit, precum şi pe monahul vinovat: pe episcop îl lipseşte de împărtăşirea cu ceilalţi împreună-slujitori, iar pe monah îl înlătură din stăreţie sau clericat.
Cu adevărat am cădea în anarhie dacă am admite că monahii pot să meargă din loc în loc, fără împlinirea dispoziţiilor canonice şi administrative. Apoi, monahii aflaţi vinovaţi într-o mănăstire ar putea să fie încurajaţi în faptele lor rele, dacă li s-ar permite, oricând şi oricum, să-şi schimbe locuinţa.
Pentru trei cauze se iartă monahului să plece din mănăstirea sa (Canonul 17, Nechifor Mărturisitorul):
- dacă egumenul este eretic;
- dacă intrarea femeilor în mănăstire devine (liberă);
- dacă în chinovie învaţă copiii laici.
Fiindcă nu este permis ca prin (copiii) aceştia să se divulge poporului cele ce se fac în mănăstire. (Canonul 18, Nechifor Mărturisitorul).
Ce spun canoanele
Dacă este oprită fuga monahului din mănăstire, precum şi trecerea dintr-un loc în altul, nu este mai puţin adevărat că ar putea apărea şi motive puternice care ar obliga pe monah să nu mai rămână în mănăstirea sa de metanie.
Canonul admite trei situaţii în care monahul poate să fugă din mănăstire:
1. atunci când superiorul ar învăţa altfel decât Biserica;
2. atunci când stareţul ar învoi intrarea femeilor în mănăstire, fapt care ar scandaliza pe monah şi ar atinge viaţa sa morală;
3. atunci când s-ar transforma mănăstirea în şcoală pentru cei din lume, iar viaţa liniştită a monahilor ar fi tulburată prin traficul pe care îl necesită existenţa unei şcoli în mijlocul vieţii retrase a monahilor.
În situaţiile amintite, dacă monahul pleacă din mănăstire fără a împlini normele canonice, nu are vină şi nu poate fi pedepsit. Însă, trebuie să dovedească cele afirmate, pentru ca nu cumva să fi spus un neadevăr.
Ne întrebăm...
- Dacă un călugăr, oriunde ar fi primit tunderea, se tulbură sufleteşte de o anume întâmplare, şi voind să se îndepărteze (din mănăstire din cauza aceasta) ar primi legătura de la stareţul său, ce să facă (în acest caz respectivul călugăr)? Să desconsidere tulburarea sau legătura?
- Se cuvine să spună stareţului ceea ce îl tulbură; şi dacă, din cauza aceasta se arată primejdie, să se îndepărteze de acolo şi să nu ţină seama de legătura (impusă lui de stareţ) (Canonul 6, Nicolae al Constantinopolului).
Dacă prin canonul anterior se îngăduia monahului, în anumite împrejurări, să părăsească mănăstirea pentru a nu-şi pierde sufletul, prin canonul acesta se impune monahului să îi aducă la cunoştinţa stareţului mănăstirii cauza care îl tulbură şi îl îndeamnă să plece din acel loc.
Însă monahul nu este legat întru totul de decizia superiorului, fiind liber a pleca chiar dacă acesta l-ar opri, dar motivul plecării să fie serios şi adevărat. În această situaţie, monahul trebuie să se adreseze episcopului respectiv, care va cerceta de urgenţă, pentru ca nu cumva faptele din mănăstire să fie prilej de tulburare sufletească şi celorlalţi monahi; înlăturarea rapidă a cauzelor care sunt prilej de fapte rele slujeşte păstrării ordinii.
- Dacă săvârşindu-se egumenul a lăsat pe altul în locul său, dându-i legătura să nu se îndepărteze (din acea mănăstire); dar acesta, cunoscându-şi neputinţa sa, s-ar îndepărta. Ce trebuie dar să facă în privinţa acelei legături?
- Legătura este fără de temei şi din cauza aceasta este fără de tărie, şi cel legat, mergând la arhiereu, şi informându-l despre cele privitoare la sine, se va dezlega. (Canonul 7, Nicolae al Constantinopolului).
Acest canon afirmă că un monah poate să obţină dezlegarea de angajamentul luat faţă de fostul egumen al mănăstirii, că îi va urma în egumenie, dacă el nu se consideră capabil de a ocupa atare funcţie. Însă, este obligat să se prezinte la episcopul respectiv şi să ia dezlegare de la el.
Dezlegarea jurământului se face cu greu, cunoscându-se că el are în vedere interese de ordin spiritual, însă trebuie să se facă pentru a nu fi primejduite interesele mănăstirii. (Dimitrie Boroianu)
Concluzie:
Monahului nu îi este permis să îşi părăsească mănăstirea de metanie; vagabondajul nu se împacă cu ascultarea pentru care monahul a făcut jurământ la primirea schismei monahale. Cu toate acestea:
1. Îi este iertat monahului să plece din mănăstire dacă egumenul este de altă credinţă, dacă în mănăstire vin femei sau dacă în mănăstire se adună copii pentru a învăţa carte; pentru aceste motive, care ating spiritul vieţii monahale, monahul poate să meargă în altă mănăstire;
2. Cel desemnat urmaş de un egumen are îngăduinţa de a pleca, dacă nu are puterea de a conduce, după ce, mai întâi, a explicat situaţia episcopului locului.
