De trei ori pe zi, totul încetează pe colina din Taizé : munca, studiile biblice, discuţiile. Clopotele cheamă la biserică pentru rugăciune. Sute, uneori mii de tineri din toată lumea, se roagă şi cântă împreună cu fraţii Comunităţii. Biblia este citită în mai multe limbi. În centrul fiecărei rugăciuni comune, un lung timp de linişte este un moment unic de întâlnire cu Dumnezeu.

 

Dacă ne lăsăm ghidaţi de cea mai veche carte de rugăciuni, Psalmii, notăm două forme principale ale rugăciunii, pe de o parte lamentarea şi strigătul de ajutor, şi pe de altă parte mulţumirea şi lauda adusă lui Dumnezeu. Într-un mod mai puţin vizibil există o a treia formă a rugăciunii, fără cereri sau exprimare clară a laudei.

De exemplu, în Psalmul 130 nu este decât calm şi încredere: «Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu…Să nădăjduiască în Domnul, de acum şi până în veac!»

Uneori, rugăciunea devine tăcută. Comuniunea paşnică cu Dumnezeu se poate face fără cuvinte. «Mi-am smerit şi mi-am domolit sufletul meu, ca un prunc înţărcat de mama lui.” Ca un copil satisfăcut care este în braţele mamei sale şi care s-a oprit din plâns, astfel poate “ca răsplată a sufletului meu” în prezenţa lui Dumnezeu. Atunci rugăciunea nu are nevoie de cuvinte, poate nici de reflecţii.

Cum este posibil să atingem liniştea interioară? Uneori suntem aparent tăcuţi, dar, înăuntru, discutăm puternic, ne confruntăm cu parteneri imaginari sau luptăm cu noi înşine. Liniştea sufletelor noastre necesită un fel de simplitate: «N-am umblat după lucruri mari, nici după lucruri mai presus de mine. «Linişte înseamnă recunoaşterea faptului că grijile noastre nu pot face mare lucru. Linişte înseamnă să lăsăm lui Dumnezeu ceea ce este mai presus de noi şi de capacităţile noastre. Un moment de linişte, chiar şi foarte scurt, este ca o oprire sfântă, ca o odihnă de sabat, ca un armistiţiu al grijilor.

Frământarea gândurilor noastre poate fi comparată cu furtuna care a lovit barca discipolilor pe Marea Galileei, în timp ce Iisus dormea. Ca şi ei, putem fi pierduţi, neliniştiţi, incapabili de a ne calma noi înşine. Dar Hristos este de asemenea capabil să vină în ajutorul nostru. Căci cel care a certat vântul şi marea şi care a poruncit “şi s-a făcut linişte mare”, poate de asemenea să ne liniştească sufletul când ne este tulburat de frică şi griji. (Marcu, 4).

Rămânând în linişte, noi ne încredem şi sperăm în Dumnezeu. Un psalm sugerează că liniştea este în acelaşi timp o formă de laudă. Când încetează cuvintele şi gândurile, Dumnezeu este lăudat în minunea liniştii şi în admiraţie.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Valoarea liniştii.

Comentarii