"Roagă-te până vei învinge surzenia mea...

Şi dacă judecătorul indiferent, corupt, ostil, insensibil la situaţia văduvei, lipsită de protecţii, aş fi chiar eu? A insista, fără a obosi, în rugăciune, înseamnă a experimenta în afara siguranţei de a fi ascultaţi de Dumnezeu, şi capacitatea de a asculta în sfârşit glasul săracilor, strigătul celor asupriţi, invocaţia celui singur, implorarea celui care suferă, protestul fratelui discriminat. Trebuie să ne rugăm fără a obosi pentru a reuşi să învingem surzenia. Nu cea a lui Dumnezeu, evident. Ci a noastră.

Urechea noastră, graţie rugăciunii statornice, tenace ca aceea a femeii, se purifică până la a auzi cererea de ajutor a aproapelui care suferă nedreptatea sau excluderea, sau care se află în nevoie. Natural este necesar să nu ne oprim în faţa altarelor devoţiunilor noastre private, şi să ne aşezăm în faţa taberei de exterminare a necesităţii aproapelui, astfel încât să ne lăsăm răniţi de strigătul care se ridică din orice parte. Eu, deci, dacă mă rog cu adevărat, mă găsesc obligat să satisfac cererile de dreptate care ajung la inima lui Dumnezeu, şi care le transmite mie.

Sunt oameni, ca văduva din parabolă, care poate au aşteptat mult timp. Nu pot să prelungesc mai mult această aşteptare. De această dată este cazul să intervin înainte de apusul soarelui. Rugăciunea "pe munte" (pentru a ne întoarce la prima lectură), implică posibilitatea de a privi în jos, spre câmpul de bătălie a lumii. Şi dacă sunt distanţe, aceste distanţe sunt faţă de problemele noastre, de preocupările noastre, de acţiunile noastre personale. Şi dacă a ne ruga ar fi tocmai "a uita"? Şi dacă rugăciunea ar fi victoria, mai mult decât asupra resemnării, decât asupra orizonturilor prea "private", asupra perspectivelor intime?


Perseverarea

Perseverarea nu priveşte numai rugăciunea, ci întreaga viaţă creştină. Ne-o aminteşte sfântul Paul scriind lui Timotei (a doua lectură). Este vorba, pentru fiecare dintre noi, de "a rămâne fermi" şi de a fi fideli acelui Cuvânt pe care l-am primit rezistând la toate modele, ideologiile, propagandele, şi chiar la vântul care suflă şi care năvăleşte de multe ori şi interioarele templului.

Acelaşi Cuvânt este anunţat curajos neţinând cont nici de circumstanţele "oportune", nici de cele "inoportune". Adesea chiar situaţiile nefavorabile sunt cele mai rodnice pentru sămânţa Cuvântului. Mă mişcă totdeauna întrebarea îndurerată a lui Hristos. "Dar Fiul omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?"

Iisus este în drum spre Ierusalim, şi deci spre pătimirea şi moartea sa. Şi pare să fie atins de suspiciunea falimentului propriei misiuni. De-a dreptul pare că simte teamă. Este o trăsătură foarte umană în dramatismul său tulburător.

Nouă ne revine, astăzi, să-l asigurăm despre păstrarea credinţei noastre. Poate nu vom fi prezenţi, pe acest pământ, la întâlnirea finală. Dar trebuie să putem garanta că, cel puţin până la apusul soarelui în această zi, mâinile noastre vor rămâne ridicate în sus, în ciuda oboselii inevitabile. Şi mâine vom încerca să le ridicăm din nou."

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Forţa mâinilor ( II ).

Comentarii