"

Pornind de la ideea raportului dintre „Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă”, iată unele învăţături şi practici, care deşi îngreuiază evlavia unor creştini ortodocşi, totuşi nu ţin de Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi “experienţe religioase” reprezintă un adaos păgubos la tradiţia creştin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simţ elementar şi prin aceasta discreditând Ortodoxia însăşi.

 

Tipuri de persoane pseudo-duhovniceşti

 

Promotorii unor învăţături şi practici noi, străine de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei înşişi nelămuriţi în probleme de credinţă si de viată bisericească. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care vin în legătură.

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţiei mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumărate “convorbiri cu Dumnezeu” şi “vedenii de sus” prin care îşi autoalimentează mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.

Între aceşti ”prooroci” autointitulaţi, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală şi tratarea lor necesită cu precădere o intervenţie clinică (tratament, internare în spital....). Alţii, însă, a căror boală nu e totdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice cucerindu-şi adepţii prin credinţa lor puternică în ceea ce spun, credinţă susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, chiar ridicole, şi prin “reţete” proprii de spiritualitate.

Toţi aceşti “prooroci”, având “comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scriptură chiar, pe care o folosesc doar ca să-şi argumenteze “misiunea” lor, făcând de obicei propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar şi logica şi bunul simţ şi omenia însăşi; provoacă mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi, terorizându-i, aproape, cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de forţele duhurilor viclene care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

Tipul primitiv este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori se mulţumeşte cu “lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui “prooroc” de tipul întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa.

În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad literam a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,...). De aici groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de “reţete sigure” care circulă între cei de o stare cu el.

Creştinul devenit “primitiv”, ca “babele”, este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; practicarea automată, exterioară, dar riguros şi fără cârtire a acestor reţete devine un act de magie.

În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase.

Omul se poate desfigura treptat, când îşi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor.

Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână. Deseori înşişi credincioşii rămaşi la o mentalitate scăzută, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajută pe un asemenea “propovăduitor” să ajungă “vedetă duhovnicească” şi mai ales când acesta e călugăr.

Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de măsură a evlaviei.

Impostorul, sau “misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care n-o poate realiza de fapt şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adică diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat.

Impostorul şi făţarnicul, “lupi îmbrăcaţi în haine de oi” <Matei 7.15>, simulează şi, în acelaşi timp, deformează şi discreditează conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind cu intenţie înşelarea bunei credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate pe lângă interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face “scamatorie” spirituală dezbinând credinţa şi pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei.

Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci pentru folosul propriu.

Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovniceşti, care apar peste noapte, provocând şi curente (mişcări) de evlavie falsă, se recrutează în general prin imitaţie; cei ce cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea “prooroci mincinoşi”, ei înşişi fac dovada unei comodităţi (lenevii) duhovniceşti, a unei necunoaşteri elementare a dreptei credinţe în Tradiţia ei autentică. (de ieromonah Mihail, Mănăstirea Antim, Bucureşti)

"

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului False tradiţii şi libertăţi în Ortodoxia de azi.

Comentarii