Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
De ce să mai iertăm? Pentru că acest fel de a iubi este capabil să recreeze valoare şi bunătate acolo unde este non valoare şi răutate. Doar iertarea este capabilă să recreeze o lume pierdută. Omul trăieşte sau moare din cauza iubirii pe care alţii i-o acordă sau i-o refuză. A fi acceptat în mod necondiţionat este condiţia pentru ca omul să poată fi liber şi să renască din nou. Îmi mărturisea un tânăr, nu demult: “Părinte, ştiam că am greşit şi regretam enorm. Dar până nu am simţit că ceilalţi mă iartă şi mă iubesc aşa cum sunt, nu am avut curajul să ridic ochii din pământ. Eram un tânăr pierdut. Orice mi-ar fi zis cineva, răspundeam cu răutate şi violenţă, pentru că îmi spulberasem toate şansele de reabilitare în faţa celorlalţi. A fost nevoie de un alt tânăr care să mă invite mai întâi la un fotbal, apoi la un suc… apoi am devenit amici, iar acum suntem chiar prieteni. Dacă nu ar fi fost el, eu astăzi eram undeva după gratii. Dar sunt fericit şi am mulţi prieteni pentru că el mi-a dat o şansă. Din duşmanul lui am devenit prietenul lui”. Sunt atâţia oameni cărora nu le mai acordăm nici o şansă, îi considerăm pierduţi şi răi, le declarăm duşmănie pe veci. Ei însă aşteaptă iertarea pentru a demonstra că totuşi sunt buni. Ei nu locuiesc departe de noi… e unul dintre aceia mulţi pe care i-am enumerat la început.
Este exact scena din prima lectură. David ar fi putut să-l ucidă pe Saul, de care el însuşi era urmărit în acelaşi scop, însă îi oferă iertarea. E un gest nobil, care a înmuiat inima lui Saul. E o lecţie de viaţă pentru noi. Răul nu se învinge niciodată cu aceeaşi monedă; el se învinge întotdeauna prin bine. Răspunsul la violenţă este libertatea de a o asuma şi de a o purta, având în vedere întotdeauna scandalul şi victoria crucii lui Hristos. Din cel mai mare rău, Hristos a scos cel mai mare bine. Realizând binele fără interes, doar din ascultare faţă de Tatăl, Hristos devine capabil să învingă răul. Cu cât răul este mai mare, cu atât iubirea este mai mare. La fel şi noi, cu cât iertăm mai mult, cu atât iubim mai mult şi suntem mai valoroşi. Devine aşadar lesne de înţeles: nici vorbă de un Dumnezeu care îi favorizează pe cei bogaţi şi puternici, dar avem un Dumnezeu al celor slabi şi fără apărare, un Dumnezeu care din cel mai mare rău poate realiza cel mai mare bine.
Posibilitatea de a ierta este o şansă de a iubi mai mult
Iubirea, ca şi viaţa nu are alt preţ decât gratuitatea. Nu există iubire la schimb. O astfel de iubire ar dura până când celălalt renunţă; o astfel de iubire încetează când celălalt nu mai are ceva de dat. Iubirea şi iertarea necondiţionată îi diferenţiază pe cei ce sunt ai lui Hristos de păcătoşi.
Ştiţi de unde provine dificultatea iertării celorlalţi? Din faptul că noi ne asumăm rolul de “judecător”. Aceasta întrucât, a judeca pe altul înseamnă a uzurpa puterea lui Dumnezeu, singurul judecător, şi a pune propriul eu drept măsură a judecăţii celorlalţi. A-mi judeca fratele care păcătuieşte este de cele mai multe ori mai grav decât păcatul pe care el îl săvârşeşte. Hristos nu interzice doar judecata falsă, imperfectă, inventată, care în mod sigur este rea, ci, mai mult, interzice chiar şi judecata dreaptă. Suntem chemaţi să fim buni şi milostivi, aşa cum este Dumnezeu, dar nu suntem chemaţi să fim judecători. “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”. Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu: ne lasă să ne judecăm singuri. Suntem propriii noştri judecători. Judecata făcută altora este propria noastră judecată. Cu măsura cu care am măsurat şi judecat pe alţii, la fel ni se va măsura şi vom şi judecaţi şi noi.
Fericiţi vom fi dacă măsura judecăţii noastre faţă de alţii este milostivirea şi iertarea!
(Pr. Petru Tamaş)
"
