"Între credincioşii Bisericii putem auzi de multe ori discuţii în care se compară monahismul cu căsătoria, în care se poate vedea că unii dispreţuiesc rnonahismul, alţii căsătoria. Copiii suferă atunci când părinţii nu îmbrăţişează cu toată inima căsătoria şi viaţa de familie. De aceea, aş dori să accentuez un fapt: căsătoria este o cale de mântuire. Asemenea discuţiii, care compară căsătoria cu monahismul, sunt arareori de folos. Fiecare persoana trebuie să-şi găsească propria cale de mântuire, cerând lui Dumnezeu să-i arate drumul cel mai bun pentru el, drum pe care, mergând, să poată “lucra pentru mântuirea lui” (Filipeni 2, 12) în condiţiile în care se găseşte şi care îi sunt date de Dumnezeu. Ne compromitem mântuirea nu prin alegerea unei căi de vieţuire sau a alteia, ci căzând din voia lui Dumnezeu privitoare la noi personal. Nimeni nu este admis în monahism dacă dispreţuieşte căsătoria (cf. canoanele 9 si 10 ale Sinodului de la Gangra), iar căsătorindu-se, nu trebuie să dispreţuiască monahismul.
Cuvintele lui Hristos despre monahism arată că El îl priveşte ca un mod de viaţă care nu este accesibil tuturor (Matei 19, 11). (De ce anume este aşa e o taină pentru noi -taina libertăţii lui Dumnezeu şi a libertăţii noastre.) Avem în schimb cuvântul Său plin de dumnezeiască autoritate şi de binecuvântare în sprijinul vieţii de căsătorie: “De la începutul făpturii «bărbat şi femeie i-a făcut» Dumnezeu. De aceea omul va lăsa pe tatăl şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup; aşa că nu mai sunt doi ci un singur trup” (Marcu 10, 6-9). Hristos a făcut prima minune prefăcând apa în vin la nunta din Cana Galileei (Ioan 2, 1-11). Din slujba Cununiei înţelegem că acest semn trebuie privit ca binecuvântarea lui Dumnezeu asupra căsătoriei. Dumnezeu Însuşi a dat umanităţii căsătoria ca Sfânta Taină şi ca mod de viaţă. Aceasta înseamnă că ea este o cale de mântuire, o cale ce duce la viaţa veşnică. Hristos n-a recomandat monahismul ca regulă generală -porunca Lui este să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi cugetul, şi din toate puterile noastre, şi să ne iubim unii pe alţii ca pe noi înşine. Întrebarea care se pune creştinilor căsătoriţi care au copii nu este cum să reducă la minimum obligaţiile familiale, astfel încât să fie “liberi” să ducă o viaţă “mai duhovnicească”, ci mai degrabă: “Cum să cultiv în viaţa mea de familie iubirea de Dumnezeu şi de aproapele?”
Un duhovnic a fost întrebat de un om căsătorit: “Cum pot eu, trăind în lume, să fac voia lui Dumnezeu?” Bătrânul i-a răspuns: “În tot ceea ce faci, lucrează împreună cu Dumnezeu”. A fi “împreună lucrător cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) în căsătorie şi în educarea creştină a copiilor este o îndatorire măreaţă şi sfântă.
Viaţa creştină este o viaţă trăită după chipul lui Dumnezeu Cel în Treime -o viaţă împreună cu alţii. Foarte rar se întâmplă să ne aflăm în completa singurătate sau să fim chemaţi de Dumnezeu să ne petrecem viaţa în pustie; în acest caz, suntem nevoiţi să trăim în izolare. Pentru cei mai mulţi dintre noi, viaţa creştină înseamnă viaţa într-o comunitate de un fel sau altul. Chiar şi pustnicii trăiesc de obicei mai întâi o vreme, uneori decenii întregi, intr-o co munitate monahală, înainte de-a se retrage în pustnicie. După cum spune Sfântul Siluan: “Fratele meu este viaţa mea”. Un om căsătorit -şi din punct de vedere teologic acesta este singurul mod corect de vieţuire -poate spune: “Soţia (sau soţul) şi copiii mei sunt viaţa mea. Sunt conţinutul vieţii mele; şi numai trăind alături de ei va trebui să învăţ o iubire asemenea lui Hristos”. Criteriul sănătăţii mele spirituale este următorul: în ce relaţii mă aflu cu cei alături de care trăiesc? Nu există criteriu mai înalt. Calitatea vieţii de familie este măsura prin care se poate aprecia progresul duhovnicesc al celor ce trăiesc în lume.
Tot ce înveţi despre căsătorie, toată osteneala pentru bunul mers al căsătoriei este spre mântuirea copiilor tăi, şi acesta nu e un lucru neînsemnat, ci are literalmente o valoare veşnică.
Nu putem avea călăuză mai bună în familie decât Sfânta Scriptură. Vă recomand cu căldură să recitiţi cât mai des cuvintele Sfinţilor Apostoli privitoare, de exemplu, la viaţa de familie, şi să le primiţi cu toată seriozitatea ca însuşi cuvântul lui Dumnezeu, veşnic actual în orice vreme. Când citim Sfânta Scriptură, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegem şi să împlinim în propria noastră viaţă cuvântul pe care l-am citit. Creştinii căsătoriţi se pot inspira mai ales din Prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru şi din Epistolele Sfântului Apostol Pavel către Corinteni şi către Efeseni.
“Cinstită să fie nunta întru toate şi patul neîntinat” (Evrei 13, 4). Mulţi oameni privesc azi cu mult prea multă uşurinţă relaţiile sexuale. Pe de o parte, moravurile şi standardele etice contemporane încurajează tot soiul de perversiuni, plăceri şi pofte nemăsurate. Pe de altă parte, sunt oameni care încearcă să promoveze o atitudine creştină în căsătorie mergând până în aspectele cele mai intime, şi, cu toate acestea, sunt gata să dispreţuiască starea de feciorie. Mai sunt apoi şi creştinii căsătoriţi care refuză partenerilor lor o relaţie conjugală deplină în numele unei iluzorii chemări la o viaţă în curăţie, în timp ce Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei căsătoriţi să se înfrâneze numai de comun acord şi cu scopul de a se închina cu mai multă concentrare rugăciunii pentru o anumită perioadă(1 Corinteni 7 , 5). Uneori această stare de lucruri care poate crea o mulţime de probleme apare atunci când unul din soţi se întoarce la credinţă sau trăieşte mai intens viaţa în Hristos abia după căsătorie. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că o căsătorie trebuie să continue dacă partenerul necredincios e dispus să-şi accepte partenerul creştin. Într-un asemenea caz, partenerului creştin îi revine o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu în ce priveşte comportamentul faţă de partenerul său de căsătorie şi faţă de familie. O convertire autentică sau un progres duhovnicesc îl face pe creştinul căsătorit să-şi trăiască viaţa de familie într-o mare dragoste faţă de cei din jur, cu dorinţa de a face viaţa partenerului de căsătorie cât mai plăcută. (Nu putem lua drept exemple cazuri excepţionale, cum e cel al Sfântului Alexie, “omul lui Dumnezeu”.) Din nefericire, adeseori se întâmplă ca un creştin să înceapă să predice familiei sale sau să-şi piardă interesul pentru tot ce e “lumesc”. Sfântul Apostol Petru spune că soţia credincioasa poate, prin comportamentul ei şi “fără propovăduire” (1 Petru 3, 1), să-şi aducă soţul necredincios la credinţa în Domnul. Atunci când primim de la Dumnezeu un semn, o descoperire, să ne amintim de Maica Domnului care “păstra cu credinţă toate aceste cuvinte în inima sa” (Luca 2, 51). Dar aşa cum după BunaVestire Maica Domnului a alergat într-un suflet la vara ei Elisabeta să caute încredinţare despre această minunată întâmplare, tot aşa şi noi să alergăm să căutam cuvânt de încredinţare de la duhovnicul nostru."

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Căsătoria creştină şi monahismul.

Comentarii