Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Ce ne împiedică să iubim? Face părintele o analiză - dar iarăşi ciudat, o analiză care nu ucide. Păi nu putem iubi din pricina noastră, a celor din jur sau a demonilor.
Nu putem să nu băgăm de seama că prima piedica a iubirii o vede părintele ca fiind în noi înşine. Egoismul, iubirea de sine, încăpăţânarea, nerăbdarea, neascultarea, mândria.
Apoi în cei din jur, apoi de la duhurile rele. Şi iarăşi, categoric, părintele Serafim spune că a doua pricină este părelnică şi nu are deloc susţinere. Nici ultima, deşi întunecată, nu este cea mai aspră. Prima piedică este cea greu de trecut. Cum o trecem? „Din ura de sine se naşte dragostea către aproapele” - Pentru cine citeşte doar ca să-şi treacă timpul, fraza asta e chimval răsunător. Şi e atât de des spusă de Sfinţii Părinţi, încât aproape că-ţi vine să nu o mai iei în seamă. Dacă citeşti doar ca să-ţi treci timpul. Dar dacă ţi-e inima frântă fiindcă copilul tău nu te ascultă, dacă ţi se pare că cel de lângă tine, omul în care te sprijini nu mai comunică şi nu-i mai pasă, dacă ai tensiuni cu mama ta sau tatăl tău, deci dacă cineva care e cuibărit adânc în inima ta intră într-un con de umbră, atunci fraza asta este medicamentul amar de vindecare a relaţiei. Este confirmarea dată unei inimi iubitoare şi suferinde care ştie că trebuie să renunţe la voia şi părerile ei şi să-l accepte pe celălalt exact aşa cum este chiar dacă asta înseamnă multă, multă durere, spaimă, temeri. Nu poţi renunţa la voia ta şi părerile tale - mai ales când sunt sprijinite de o experienţă poate de o viaţă, decât printr-o încordare maximă, o hotărâre plină de furie - ură de sine. Hotărârea de a lăsa totul în mâinile Domnului. Uite ce frumoşi şi minunaţi ne-a făcut Domnul, ce lucrare de Artist desăvârşit săvârşeşte în noi...
Povesteşte părintele o întâmplare care ar trebui afişată cu litere de-o şchioapă la uşa fiecărei case. S-o citească, să se mire şi să se bucure toţi cei care, într-o familie se simt neglijaţi, şi toţi cei care într-o familie duc responsabilitatea unităţii.
O familie în care soţul era preot. Un preot bun, un om care nu lăsa un suflet nealinat. Şi o soţie de preot - o cruce care poate fi dusă cu multă rugăciune şi înţelepciune - care a început să sufere simţindu-se marginalizată. Şi cum a fost rezolvată problema definitiv, cu bucurie şi cu roade îmbelşugate. Lucrarea lui Dumnezeu într-o casă unde Dumnezeu este chemat. Probleme care ard, care apar în absolut orice casă sau grup, patimi şi temeri care nu se plictisesc să sfâşie şi să se trezească cu orice ocazie - gelozie, îndoială. Toate spulberate de dragostea înţeleaptă, curajoasă, verticală şi de neclintit a omului care nici nu renunţă la Hristos şi la slujba lui, nici nu-i îndepărtează pe cei mici de lângă el.
Ura şi pizma tăinuite sub vălul evlaviei sunt o apă amară într-un vas de aur. Pune în ea pomul vieţii şi aceasta se va face dulce... Prin Crucea Mântuitorului nostru s-au nimicit toate răutăţile vicleanului.
Ura şi invidia
S-au mântuit desfrânaţi, hoţi, oameni corupţi, nedrepţi, oameni care la un moment dat s-au lepădat de prietenii lor. Iuda nu s-a mântuit... A te bucura şi a te veseli de reuşita aproapelui este semn al desăvârşirii. Putem începe, aşa, cu un pic de făţărnicie... Ne facem că ne bucurăm. Şi ne tot repetăm că ne bucurăm, ne învaţă părintele. Sfântul Siluan spunea că sufletul are şi el obişnuinţele lui. Cum s-ar zice, dacă îţi faci un pilot automat bun, chiar dacă intri în furtună ai şanse mult mai mari să scapi teafăr.
Multe gunoaie hrănesc ura şi invidia, unul din ele este teama de a fi exclus, sprijinită bineînţeles de orgoliu. Că dacă ar fi numai teama, însoţind-o cu smerenia, cu înţeleapta resemnare sau cu încercarea de înţelegere, sigur ar ieşi ceva bun. Dar aşa - teamă şi orgoliu... Şi culmea e că totdeauna în momentele în care ne arde ni se pare că suntem deştepţi. Că avem dreptul şi că cineva trebuie neapărat să ne iubească şi să ne asculte... Unii dintre noi forţăm măcar gândul „Doamne ştiu că nu-s vrednic”... Sfinţii care ne vorbesc din cartea părintelui - Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Ioan de Kronstadt, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne sfătuiesc - privind drept în ochii noştri - să nu obosim în aceasta „Doamne iubesc dar nu sunt vrednic sa fiu iubit”, „Doamne iubesc”, „Doamne învaţă-mă să iubesc”, „Doamne îl urăsc fiindcă eu cred că nu mă iubeşte, dar, Doamne eu iubesc”. Cine să-i asculte? Ei, nu-i totul pierdut... Îi ascultăm noi cei care chiar iubim, care ne-am ars, care vrem să nu ne ardem iarăşi. Care am avut fericirea să vedem cât de adevărat e ce spun Sfinţii Părinţi. Şi care, cu lunecările şi lenea de rigoare, învăţăm să iubim de la maeştri înţelepţi care au curajul să ne spună că dragostea e viaţă, că arde dar nu nimiceşte, că trebuie doar să ţinem strâns de Hristos. Dar nu aşa metaforic, sau ca prin cărţi seci, ci cu forţă, credinţă, curaj, înţelepciune, cu îndrumare. Totdeauna cu îndrumare. Îndrumare şi de la prieteni sau cei dragi fiindcă Domnul lucrează şi prin ei dar mai ales cu îndrumare de la Sfinţii care ne iubesc, de la duhovnicii noştri binecuvântaţi, de la preoţii noştri care luptă să ne cioplească făcându-se toate tuturor ca pe toţi să-i dobândească...
TEODORA DRĂGOI,
Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)
