„Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale” (Ioan 10, 11)

Slujba de întronizare a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române are la bază slujba de TE-DEUM care se săvârşeşte în ziua numelui Patriarhului şi a celorlalţi ierarhi ai Bisericii noastre.
Textul Apostolului (Evrei 13, 17-21) şi textul Evangheliei (Ioan 10, 9-16) care se citesc în timpul acestei slujbe scot în evidenţă adevărul că, în conştiinţa apostolică a Bisericii şi în învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, slujirea de păstor de suflete este în primul rând responsabilitate sfântă pentru mântuirea credincioşilor şi iubire jertfelnică pentru ei. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe credincioşi zicând: „ fraţilor, ascultaţi pe conducătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă acesta cu bucurie, şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13,17). Vedem că ascultarea şi supunerea duhovnicească a credincioşilor faţă de păstorii lor spirituali sunt strâns legate de privegherea şi responsabilitatea păstorilor pentru mântuirea celor încredinţaţi lor spre a fi păstoriţi, adică a fi hrăniţi din cuvintele Sfintei Scripturi, din Sfintele Taine ale Bisericii şi din lumina vieţii Sfinţilor lui Dumnezeu.
În continuare, în aceeaşi epistolă către Evrei, Sfântul Apostol Pavel cere credincioşilor să se roage pentru el şi pentru ceilalţi păstori de suflete: „rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim” (Evrei 13, 18). Acest îndemn apostolic a devenit practică a Bisericii care în fiecare eparhie a ei se roagă la toate slujbele pentru arhipăstorul acesteia cerând lui Dumnezeu „să-l dăruiască Sfintelor Sale Biserici în pace, întreg, cinstit, drept învăţând cuvântul adevărului Său” (Sfânta Liturghie, pomenirea Chiriarhului după cântarea Axionului). La rândul său, Sf. Apostol Pavel se roagă lui Dumnezeu pentru întărirea sau intensificarea vieţii spirituale a credincioşilor spre slava lui Hristos, zicând: „Dumnezeul păcii, Cel ce prin Sângele unui testament veşnic a înviat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ceea ce este bineplăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia îi fie slava în vecii vecilor Amin.” (Evrei 13, 20-21)
Din lectura textului Apostolului se vede clar că toată lucrarea pastorală din Biserică are ca scop întărirea vieţii spirituale şi săvârşirea faptelor bune spre slava lui Hristos „ Păstorul cel mare al oilor” cuvântătoare, Capul Bisericii şi Arhiereul veşnic, Care a descoperit şi împărtăşeşte iubirea Preasfintei Treimi tuturor oamenilor, pe măsura credinţei lor şi a dorinţei lor de-a dobândi viaţa veşnică.
Cât priveşte textul Evangheliei care se citeşte la întronizarea Patriarhului, acesta ne învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos este Păstorul cel Bun, deoarece El Se dăruieşte pe Sine, pentru ca oile Sale „viaţă să aibă, şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10), adică viaţă veşnică sau fericire veşnică, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Sf. Chiril al Alexandriei).
Sf. Ioan Gură de Aur spune că, întrucât Hristos are grijă de mântuirea oamenilor, Se numeşte pe Sine Păstor, iar când îi aduce pe oameni la Tatăl, Se numeşte pe Sine uşă: „Eu sunt uşa; dacă va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9).
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Eu sunt uşa”, marele teolog român Dumitru Stăniloae scrie: „Hristos se afirmă ca singura uşă a oilor cuvântătoare spre Tatăl. Dar e şi singura uşă prin care Dumnezeu intră la oile cuvântătoare. El e unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru că e şi Dumnezeu, şi om. (...) Hristos e uşă la Tatăl pentru toţi şi a Tatălui către toţi. Dar e în mod special uşă a celor ce conduc pe oameni spre (Dumnezeu) Tatăl şi pe Tatăl, sau pe Dumnezeu în general, spre oameni, adică (uşă) a păstorilor aleşi dintre oameni”. Apoi el mai precizează că Hristos este şi „uşa prin care intră şi ies oile înseşi. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare la Dumnezeu, aflând o păşune spirituală. E uşor şi folositor a intra prin Hristos şi la Tatăl, dar şi a ieşi cineva din sine spre semeni. Hristos este singura uşă prin care omul iese din închisoarea egoismului şi omenescului închis în lume”.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în special Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chiril al Alexandriei, au remarcat că Păstorul cel bun se deosebeşte atât de furii sau hoţii care intră în staulul oilor pentru a răpi, cât şi de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că scopul prim şi ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal, ci mântuirea credincioşilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta credinţă şi sfâşie unitatea Bisericii, precum şi conducerea credincioşilor pe calea unirii lor cu Hristos prin rugăciune şi fapte bune.
Vorbind despre marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur († 407) zice: „Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are nevoie de multă înţelepciune şi de un curaj ca cel despre care vorbeşte Iisus Hristos, acela ca să-şi dea viaţa pentru oile sale, ca niciodată să nu le părăsească, ca să fie tare, ca să stea cu curaj în faţa lupului. În aceasta se deosebeşte păstorul de mercenar. Acesta se îngrijeşte puţin de oile sale, şi nu veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine însuşi, şi veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale”.4 Iar Sf. Chiril al Alexandriei, vorbind despre păstorul cel bun zice: „Păstorul cu adevărat bun nu vine pentru nimic rău în staulul oilor, urmărind mai degrabă folosul lor şi lucrând cu tărie ceea ce crede că le va fi de mult folos”.5 Când distinge între păstorul plătit sau motivat doar de câştigul imediat şi păstorul cel bun care lucrează pentru mântuire, Hristos - Domnul zice că în caz de primejdie, când vede lupul venind, „cel plătit fuge pentru că este plătit şi nu-l doare inima de oi” (Ioan 10, 9 - 16). Expresia „nu-l doare inima de oi” indică faptul că, prin contrast, cea dintâi calitate a unui bun păstor de suflete este aceea de a avea o inimă milostivă, care suferă pentru credincioşi, o inimă plină de iubire jertfelnică pentru Biserică. Cu alte cuvinte, păstorul cel bun este un om care pune mult suflet în tot ceea ce face pentru mântuirea sufletelor altora. Însă această inimă milostivă a păstorului de suflete se formează în primul rând prin permanentă rugăciune către Hristos, Păstorul cel Bun, şi către toţi sfinţii Lui, mai ales către cei ce au fost ei înşişi păstori de suflete, „mari dascăli ai lumii şi ierarhi”.

(† DANIEL,
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei
Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Comuniune frăţească în biserică şi misiune spirituală în societate (fragmente).

Comentarii