Cezar STRATON

Potemkin. Prima asociere mintală cu numele omnipotentului feldmareșal rus de secol XVIII ne duce la „potemkiniadă”. Expresie consacrată de talentul acestui favorit al țarinei de a construi, de a falsifica, din elemente specifice butaforiei teatrale, întregi sate prospere, spre păcălirea oaspeților Rusiei și întru salvarea onoarei de gazdă a împărătesei Elisabeta a II-a. A fost un antemergător al „vopsirii gardului”. Tip de falsificare dusă, apoi, la extrem de propaganda comunistă. Vacile grase, de I.A.S., mutate pentru o zi la un falimentar C.A.P. vizitat de Ceaușescu, copacii verzi plantați mincinos, peste noapte, ori stropiți cu vopsea verde, sunt „patente” datorate acestui „bărbat urât, cu nas coroiat, semidoct”... Dar genial ca manipulator. Un bărbat care a știut s-o satisfacă – se acceptă, desigur, toate sensurile posibile! – pe nemțoaica devenită Împărăteasa Rusiei, vreme de peste 18 ani. Fără a se sfii – iată alt semn de inteligență (care e semnul adecvării la real!) – de a-i furniza, la zenitul virilității sale, femeii care îl adora – amanți mai tineri ca el, potenți. Cărora le încasa, în schimb, comisioane grase...  Astfel încât la moartea lui, survenită pe plaiuri moldave (revin!), Potiomkin strânsese o avere evaluată în termeni actuali la peste 30 miliarde dolari! Demnă de un loc în „Top 30” al bogaților lumii de azi! Se știe puțin că acestui personaj – ce devenise un soi de Guvernator al Țărilor Române în perioada războaielor ruso-turce din anii 1787-1792 – i se datorează nașterea primului ziar românesc, „Le courrier de Moldavie”, apărut în 1790 la Iași. Dar ceea ce nu se spune deloc este faptul că succesivele ocupații țariste ale Principatelor – și au fost vreo zece între 1700 și 1850 – au avut și un rol civilizator... Cel puțin sub aspectul moravurilor, năravurilor, modernizării îmbâcsitei societăți valahe. Să nu confundăm – atenție! – mujicul, semi-sălbaticul soldat sovietic „eliberator” de după 1944, individ grobian, îndobitocit de Stalin, violent până la viol, alcoolic, cu ofițerul rus de acum două secole: francofon, pomădat, stilat... Un străin care le încânta, la baluri, pe neglijatele boieroaice valahe cu ochi lunecoși. Dar și cu soți burtoși, bolnavi de gută, sclerozați. Striviți, ca bărbați, ca oameni de societate „aleasă”, nu atât sub potcapul de zibelină ori sub anteriul oriental, greoi, cât excedați, alarmați de plăcerea cu care domnițele lor se dăruiau alternativelor palpabile, plăcerilor oferite de pomădații, strălucitorii ofițeri țariști... Oricum „strigătul” auzit la unison încă prin anii 1850, cum că „rușii ne-au stricat femeile” mi se pare cam exagerat… La urmă – ca o dovadă a deșertăciunii Puterii – voi relata posteritatea acestui „factotum” imperial. O metaforă a fragilității memoriei unui intrus într-o țară de plugari curați. În care „rusul” – orice rus! – va fi considerat mereu un „nepoftit”… În octombrie 1791 Potemkin pleacă de la Iași, dar moare la doar 40 km distanță. I se ridică, firesc, un monument impunător în satul Rădeni (azi în Rep. Moldova). Ceea ce urmează arată clar refuzul intim, anti-rusismul genetic al românilor: întrebat după 60 de ani despre acel monument de către V.A. Urechia, un țăran localnic zice că e stâlpul lui „Sfetlici”... Cine a fost Sfetlici? Un rus care „a sfeclit-o aici”, crede, candid, hâtrul nostru moldovean... În realitate, fusese vorba de „Sfetleișii”, adică „Prea Luminatul”, o formulă obligatorie a vremii, impusă cu biciul de vremelnicul Ocupant. Doar că, prin generații, românii au escamotat și chiar inversat sensul originar și au translat sintagma umilitoare a slăvirii „șefului suprem” în cea argotică, bășcălioasă: „a o sfecli”, a da ortul popii. Că doar și chiar și un Prea Puternic ajunge s-o „sfeclească”, nu-i așa? P.S. Un cuvânt de apreciere pentru „Atelier”, excelenta revistă basarabeană de „(in)formare și atitudine civică”, păstorită cu talent de Vasile Malanețchi și de vechiul meu prieten – și cumătru – Andrei Dumbrăveanu. În „Pre-textul” căreia am găsit eu neaoșa pildă – cu iz hamletian – a destinului postum al lui „Sfetlici”. (2012).

(Din cartea ”Basarabia și Bucovina” (2 volume), ediția a II-a, în curs de apariție)