Cezar STRATON

Motto. ”E greu să descrii plăcerea pe care o simţi când respiri mireasma codrilor noştri, după ce ai suferit din cauza funestelor degajări de vapori din pădurile tropicale ale Americii Centrale, sau când asculţi trilurile armonioase ale privighetorii noastre, după ce ai auzit ţipătul jalnic al papagalilor din Sumatera. Este fără seamăn contrastul coloristic pe care-l oferă rodnicele noastre câmpii, după ce ai văzut monotonul pampas patagonez, iar grandioasa panoramă a masivului <Rocky Mountains> îşi pierde farmecul în faţa poeticelor peisaje ale Carpaţilor noştri.” (Iuliu Popper)

În rândul unor mari personalităţi române care sunt azi – pe nedrept - uitate, se numără şi Iuliu Popper. Un expediţionar şi întreprinzător fabulos, un personaj pe drept considerat legendar. Cel care a fost – la cumpăna secolelor XIX-XX – primul cercetător şi promotor al arhipelagului sud-argentinian Ţara de Foc. El a fost  apreciat, nu fără temei, ca fiind ”Regele Ţării de Foc”, a devenit erou de romane (între care ”Ultima speranţă”) şi de film (”Tierra del Fuego”, lansat cu mare succes la Festivalul de la Cannes, în 2001).

Eu, unul... am trăit o adevărată revelaţie citind cartea consacrată eroului nostru de părintele Petru Moga, de la Biserica „Sf. Nicolae” din Câmpina (doritorii pot găsi volumul (Iuliu Popper – ”Ţara de Foc”, Ed. Bizantină, 2013) în magazinele ce vând cărţi, icoane şi tipărituri bisericeşti, din mallurile sucevene. Părintele Moga a tradus şi publicat o parte a scrierilor inginerului român, făcând şi cercetări ”la capătul lumii” (ajutat, salutar – şi pentru noi, cititorii - şi de faptul că fiica sfinţiei-sale e măritată acolo, cu un argentinian) – inclusiv în muzeul consacrat de argentinieni la Ushuaia, în Ţara de Foc, celor doi mari români ce au explorat ţinutul: Popper şi Emil Racoviţă, cel care va ajunge în zonă la câţiva ani după Popper.

Însăşi biografia acestui Om impresionează! S-a născut în 1857 – cu un secol înaintea mea... scuze! – la Bucureşti, într-o familie de evrei aşkenazi, emigraţi din Polonia. La 18 ani, pleacă la Paris, unde absolvă, strălucit, Politehnica, devenind, în 1879, inginer de mine. Se susţine singur, dând meditaţii pentru a-şi plăti cursurile la Sorbona. Vorbea curent: germana, româna, idiş, spaniola, franceza şi engleza. Avea noţiuni – salvatoare, utile în explorările sale de la ”capătul lumii” – de italiană, latină şi greacă. A călătorit, cu folos, în lumea întreagă (ceea ce era o performanţă rară pentru acele vremi). A fost la Constantinopol, apoi în Egipt (unde a fost angajat ca şef al administraţiei Canalului de Suez!). Dar... Iuliu al nostru... nu era omul care să „mucegăiască” într-o funcţie... chiar excelent plătită. Face o călătorie în Orient, ajungând până în India, China şi Japonia. Revine în România în 1881, după care călătoreşte în Indonezia, apoi în Alaska, Canada, SUA. Aici este angajat să lucreze la proiectul final al sistematizării şi canalizării oraşului New Orleans. După un an – în 1882 – inginerul român este angajat pentru a finaliza planul de dezvoltare al portului Havana. Urmează Mexicul, unde guvernul îl angajează drept şef-cartograf. Traversează apoi Brazilia, iar la vârsta de 28 de ani (!?) ajunge la Buenos Aires.

Au urmat opt ani argentinieni, cei mai bogaţi în descoperiri şi revelaţii. Şi de muncă de cercetare, în slujba cunoaşterii, explorării ţinuturilor din Sud, ce era, atunci, încă un soi de ”terra incognita”... un fel de ”no man’s land”... pe care românul spera să îl pună la dispoziţia guvernului central. Se pare că această ambiţie ”generoasă” i-a adus şi moartea - la numai 36 de ani – încă neelucidată până azi.

Popper era un om, o persoană greu de ignorat, ce ieşea, involuntar, în evidenţă în orice societate s-ar fi aflat. Era ”un bărbat înalt, cu ochi adânc albaştri, cu o barbă blondă, o persoană impresionantă şi inteligentă, căreia nu-i puteai rezista, nici ca bărbat... nici ca femeie” – va scrie, îndrăgostită brusc de ”exoticul personaj”, în  jurnalul ei, o doamnă argentiniană, din high-life-ul acelor ani. În 1891, Popper îi scria lui George Lahovary, secretarul Societăţii Geografice Române (al cărui nume tocmai îl dăduse unui munte masiv, de 833 metri): ”Eu, un român (sic!), am fost, fără a mă lăuda deloc, primul om civilizat care a explorat, amănunţit, teritoriile necunoscute ale Ţării de Foc, pe care mi-am propus s-o aduc pe calea progresului şi s-o populez cu europeni vrednici. Dar ecourile vrăjmaşe venite, simultan, din partea ambelor ţări (Argentina şi Chile, n.a.) concret, ne-au impus să susţinem lupte îndelungate şi grele, vrăjmăşeşti, ca să facem faţă bandiţilor susţinuţi de ambele ţări.”

Dar... Inteligenţa, hotărârea cu care Popper a ştiut, a izbutit să apere de bandiţi coloniile întemeiate de el acolo sunt parcă desprinse din poveştile noastre istorice cu voievozi ori din cele cu haiduci. Un singur exemplu: având numai trei soldaţi înarmaţi cu puşti funcţionale şi muniţie ”pe sponci”, Iulius construieşte şi amplasează, pe culmile defileului de la intrarea în colonie (după modelul domnitorilor români apărători ai pământului străbun – inclusiv – ori, poate, mai ales prin isteţime, nu doar prin forţă!), zeci de ”momâi”, cum le numeşte el, îmbrăcate în haină militară, spre descurajarea bandiţilor violenţi, ce atacau colonia, în scop de jaf. Totodată, trimite un subaltern fidel şi curajos, să fugărească în pampas caii atacatorilor, astfel derutaţi şi speriaţi de mulţimea – neaşteptată – a ”trăgătorilor” militari, de pe culmi. Dar asemenea provocări, pericole şi agresiuni erau dese, atunci, acolo. De aici meritul acestui cercetător, savant competent... dar şi aventurier (în sensul cel bun al termenului) om... iubind - mai ales! - riscul, provocările...

Ne revedem în ediţia următoare.