Ion DRĂGUŞANUL

VOLCINEŢ. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 11-a biserică, la Volcineţ, cu popă”, dar satul este mult mai vechi, aparţinând, iniţial, lui Vitovt, cneazul lituanian, cumnat al lui Alexandru cel Bun, care a ctitorit şi biserica de piatră din Lujeni.

În 14 decembrie 1674, satul aparţinea lui Tudosie vameşul, tatăl cronicarului Miron Costin.

În 14 februarie 1703, pentru că fiul său, Pătraşco, murise „în Ţara Românească şi neavând copii”, Miron Costin dăruieşte satul Volcineţ mănăstirii Barnovschi, din Iaşi, întru pomenirea fratelui său, Ion Costin, înmormântat în cimitirul acelei mănăstiri.

Un alt fecior al lui Miron Costin, Ion, răscumpără satul şi obţine uric domnesc de întăritură în 20 noiembrie 1742. Printre iobagii lui Ion Costin se numărau Vasile Vătămanul şi Gavril Halep, care, în 15 iulie 1744, dau mărturie, cu semnele pe care le cunosc, la hotarnica satului Bereşti.

În 14 februarie 1703, Nicolai Costin dăruia mănăstirii Barnovschi satul Volcineţ, „care sat l-a dat părintele mieu fratelui mieu Pătraşco logofăt; dar murind acesta în Ţara Românească şi neavând copii, a rămas satul acesta la noi, amândoi fraţii, dar murind şi fratele mieu, Ion hatmanul, şi fiind astrucat în sfânta mănăstire Barnovschi, care fusese zidită de strămoşii noştri, am dat mănăstirii zise mai sus satul Volcineţ, cu zece vecini, ca să-i fie danie şi ocină în veci”. Conform  unui uric din 5 mai 1703, satul fusese al lui Miron Costin, apoi al fiului său, Pătraşco.

În 2 aprilie 1782, după moartea lui Ion Costin, mănăstirea Barnovschi revendică, pe nedrept, şi obţine Volcineţul, pe care îl arendează grabnic armeanului Todori Mustaţă.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Volcineţ, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „16 – toată suma caselor”, însemnând 6 popi şi 10 birnici.

În 1774, satul avea doar 13 gospodării, dar ajunge, în zece ani, în baza colonizării cu ruteni, la 87 de gospodării.

În 12 ianuarie 1797, Sofronia, văduva lui Gheorghi Gheorghian, lasă fiicei sale, Catrina, şi logodnicului ei, Aronovici din Volcineţ, părţile ei de moşie, martori fiind Vasile von Simaca şi Vasile Ţurcan, preotul din Volcineţ.

Biserica Naşterii Maicii Domnului din Volcineţ, construită în 1786, a fost reclădită în 1901. În 1843, biserica avea 1.075 enoriaşi, patron bisericesc era Ioan de Mustatza, paroh fiind Constantin Melentovici. În 1876, biserica avea 1.432 enoriaşi, paroh fiind Alexandru Chiseliţă, ir preot cooperator, Vasilie Iliuţ. În 1907, paroh era Vasile Isopescul, născut în 1855, preot din 1881, paroh din 1892, iar cantor, din 1900, Filip Busnean, născut în 1868.

Din 1857, funcţiona în sat o şcoală ruteană cu 4 clase, iar din 1900, şi o şcoală în limba română, cu o clasă[2].

Banca rurală din Volcineţ, în sistem Raiffeisen, s-a înfiinţat în 1899, cu 45 părtaşi, cu Simion Halip director, cu Petrea Marişceac vicedirector, controlor fiind Alexandru Lupu, vistiernic – Alexandru Jijie, iar casier – Onufri Kudelka. Cabinetul de lectură „Dumbrava” din Volcineţ, pe structura căruia s-a constituit şi banca rurală, funcţiona din 1896, în casa lui Gavril Larion, cu 40 membri, 193 cărţi, două abonamente la gazete şi 27 florini avere, preşedinte al acestei prime biblioteci comunale fiind preotul Vasile Isopescul, iar vicepreşedinţi – Simion Halip şi Petrea Marişceac.

În 1890, când paroh al Volcineţului era Vasile Isopescul, iar cantor, Filip Buşnean, satul avea 2.100 locuitori, conduşi de primarul Dimitrie Halip şi povăţuiţi de învăţătorul cu nume deja ucrainizat, George Copaciuc.

O listă de subscripţie, din iulie 1906, pentru prognozata societate culturală „Luceafărul Bucovinei”, încredinţată cantorului bisericesc din Volcineţ Filip Busnean, menţionează următoarele nume de localnici: Alexandru SIDORIUC, Nicolai Hovaneţ, Alexandru Jijie, Witwiski, Alexandru Zicescu, Alexandru Caba, secretarul comunal Ioan Carst, Dumitru Ostaficiuc, Mihail Iaimuscă, Eugen Lupu şi Toader Jijie[3].

În 1910, doar o pătrime din trei locuitorii satului Volcineţ mai vorbeau româneşte, ceilalţi preferând, din motive etnice sau de comunicare, ucraineana. Satul, risipit în dreapta Siretului în pâlcuri de case, părea să înglobeze cătunele Bosna, Cuşnereni, Hluja, Hliuja, Pe Siret, Poiana Roşculeţ, Surducica şi Vatra Satului, toponimele înveşnicind numele unor neamuri băştinaşe, române şi ucrainene, precum Roşculeţ, Cuşnir, Topală şi Hluja (care au făcut câte o fântână) sau Iurcu (numele unui deal).