Ion DRĂGUŞANUL

IŢCANI (I). „Scrie la letopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie, de zice că deaca au ucis acei vânători acel buor, întorcându-se înapoi, văzând locuri desfătate, au luat pre câmpi într-o parte şi au nemerit la locul unde acum târgul Sucevei. Acolo aminosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure mănuntă, au pogorât pre mirodeniia fumului la locul unde este acum mănăstirea Eţcanei. Acolea pre acelaş loc au găsit o priseacă cu stupi şi un moşneag bătrân, de prisăcăriia stupii, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Eţco. Pre carele deaca l-au întrebat vânătorii, ce omu-i şi den ce ţară este, el au spus că este rus den Ţara Leşască. Aşijderea şi pentru loc l-au întrebat, ce loc este acesta şi de ce stăpân ascultă ? Eţco au zis: este un loc pustiiu şi fără stăpân, de-l domnescu fierile şi pasările şi să tinde locul în gios, păn’ în Dunăre, iar în sus păn’ în Nistru, de să hotăraşte cu Ţara Leşască, şi este loc foarte bun de hrană. Înţelegând vânătorii acest cuvânt, au sârguit la Maramorăş, de ş-au tras oamenii săi într-această parte şi pre alţii au îndemnat, de au descălecat întăi supt munte şi s-au lăţit pre Moldova în gios. Iar Iaţco prisecariul, deaca au înţeles de descălecarea maramorăşenilor, îndată s-au dus şi el în Ţara Leşască, de au dus ruşi mulţi şi i-au descălecat pre apa Sucevei în sus şi pre Siretiu despre Botoşiani. Şi aşa de sârgu s-au lăţit rumănii în gios şi ruşii în sus” (Ureche, Letopiseţul…).

Mănăstirea Iţcanilor, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Panaghia), exista în mai 1395, când Iaţco o închina, împreună cu biserica Sfântului Dumitru din Suceava (cea veche, din lemn), patriarhului Constantinopolului, Antonie al IV-lea.

Legendarul sat al şi mai legendatului Iaţco îşi începe istoria reală în 23 februarie 1453, când Alexandru Vodă acordă mănăstirii lui Iaţco, unde era stareţă Fevronia, dreptul de a înfiinţa un sat pe moşia mănăstirească.

Prin carte domnească, stareţa Fevronia era împuternicită „să-şi întemeieze sat în hotarul mănăstirii, unde îi va plăcea, şi pe cine va chema, sau din ţară străină, sau din Ţara Leşească, sau din ţara noastră, toţi aceşti oameni câţi vor fi la această mănăstire să fie slobozi să-şi are şi să-şi semene grâul şi să cosească fân din ţarina târgului Suceava ca şi oamenii târgoveţi. Şi, de asemenea, aceşti oameni să aibă slobozenie, fie că vor fi meşteri sau cojocari sau orice fel de meşteri, fie rus sau grec sau de orice altfel de limbă să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, altceva nimică să nu dea niciodată, în veci. Şi, de asemenea, aceşti oameni să fie slobozi şi să umble în bunăvoie cu oale sau cu sare sau după peşte, fie că vor umbla cu marfă vie sau moartă, cu ce vor putea, pretutindeni în ţara noastră, vânzând şi cumpărând, şi prin târguri, şi prin sate, iar vamă să nu dea nicăiri nici un groş, fie că vama este vândută, fie că este nevândută”.

Soarta Iţcanilor părea să fi fost ursită pentru activităţi economice durabile, dar, deşi ursirea mai reverberează, uneori, prin vremuri, Iţcanii nu rămân decât un sat ceva mai răsărit, un sat care trăieşte primul şoc încă pe vremea stareţei Fevroniei, când un călugăr implică mănăstirea în nişte tranzacţii economice păguboase, iar satul se năruie, rămânând un cătun pipernicit până la venirea austriecilor, când, în jurul bisericii fostei mănăstiri se mai aflau doar 13 case.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Iaţcanii, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „47 – toată suma caselor”, însemnând 11 panţiri isprăvniceşti, 3 pescari isprăvniceşti, 1 dascăl, 2 argaţi ai lui Şeptilici, 1 popă, 5 nevolnici, 3 femei sărace, 7 scutelnici ai călugărilor „ot Eţcani” şi 13 birnici.

După 1775, sosesc în Iţcani şapte familii de bejenari transilvani şi o puzderie de nemţi harnici şi serioşi. Florea Ungurean din Cocin, Ioan Para, Vasile Moroşan, Ursu Moroşan, Toader Mălinaş, Filimon Moldovan şi Grigore Moldovan, toţi din Bistriţa, s-au aşezat pe noua proprietate a statului austriac, în vecinătatea celor 13 familii de români. Nemţii s-au statornicit mai înspre lunca Sucevei, unde şi-au făcut şi şcoală, deservită de doi învăţători, Leopold Columbus şi Caspar Szylecki.

Partea satului, dinspre viitoarea gară, care se va numi Noul Iţcani, a fost colonizată în 4 iulie, 1788 cu opt familii de emigranţi germani, apoi cu alte zece familii, în cea mai mare parte provenite din Palatinat, acordul pentru concesionarea terenurilor fiind semnat în 4 septembrie 1795. Numele primilor emigranţi germani au fost: Adam Sauer, Friedrich Kornelson, Peter şi Elisabeth Hermann, Valentin şi Margaretha Rau, Nahr Georg, Michael şi Margaretha Arend, Michael şi Ursula Hodel, Wilhelm şi Margaretha Germann şi Schultheiss.