Ion DRĂGUŞANUL

Numele satului Iaslovăţ, menţionat, pentru prima dată, într-un uric din 4 iunie 1588, prin care Solomia, fata lui Solomon logofăt, primeşte satul Iaslovăţ, parte din vechea moşie Solca Mică (Arbore) a lui Luca Arbore, pare să fi fost mult mai vechi, numele satului amintind de Laslo, ctitorul unei dintre primele 50 de biserici din nordul Moldovei. Ipoteza pare să fie susţinută şi de menţionarea, în 1575, a „săliştii Iaslovăţul, pe apa Solcii”. Dar, chiar dacă ar fi fost întemeiat în vremea lui Luca Arbure, nobleţea lui, consolidată şi redefinită după împroprietăririle din 1783, nu poate fi contestată de nimeni.

Solomia, fata lui Solomon logofăt, a dăruit satul moştenit mănăstirii Suceviţa, care, prin mijlocirea voievodului Radu Mihnea, în cedează, în 11 februarie 1625, mănăstirii Solca, în cadrul unui schimb de proprietăţi.

Un regim constant de proprietate anonimizează istoria unei localităţi, în condiţiile în care noi n-am fost, niciodată, un neam mărturisitor. Şi totuşi, toponimele par să înveşnicească nume de străbuni ai iasloviţenilor: Groza (Pârâul Grozii, 1783), Trif (Dealul lui Trif, 1786), Buga (Rediul Bughii, 1786 – dar Leonte Buga, diacon din Blaşfalău, sosise la Iaslovăţ, împreună cu soţia şi cei doi feciori ai săi, încă din anul 1758), Bercu, Dolina (Ţarina Bercu, Ţarina Dolina, sec. XIX).

Începând cu 1753, când se stabilesc la Iaslovăţ primii emigranţi transilvăneni, satul cunoaşte o continuă înflorire. De altfel, vornicul satului de după ocupaţia austriacă a fost Toader Fragă, fost plugar în Sf. George, adică Sângeorz, sosit la Iaslovăţ în 1764. Dar iată lista acestor emigranţi, care au adus pe vatra de sat şi sânge proaspăt, şi o anume identitate spirituală, care constituie nobleţea spiritului şi folclorului iaslovăţian: diaconul Leonte BUGA şi Simeon LAURIAN, din Blaşfalău, diaconul Ursu Martinescu, Toader Avram, Ion Bulcă, Gavril Moldovan, Maria Moroşan, Mihai Fermegean, Gavril Luproi, Filip şi George Căilean, Gavril Maxinec şi Petru a Marinei, din Căila, vornicul Toader Fragă, Precop Fragă, Ion Grigore, Maftei Grigore, Paloş Grigore, Iacob Strugar, George Bodnar, Toader Chinoc, Filip Simion, Teodor Sbieră, Vasile Fansolă, Vartolomei Silvestru, Marcu Oproi, Vasile Frint, Gavril Boga Şi Toder Fragă, toţi din Sângeorz, Iacob Flancă (Săcalăşău), Iolec Iacob, Ion Loghin şi bodnarul Vartolomei Parpuha, din Bârgău, Petru Iudca (Mintec), Chiriac Bucur (bodnar din Rebra), Dumitru Bulilac (Bistriţa), Daniil Borşan, Maftei Fansolă, Vasile Artenie Fansolă şi Ion Buda, din Săliştea, Arsenie Rusu, George Pintoi şi Ion Arendar, din Ţigău, Martin Nuzuli (Ciochiş), George Fermegean (Lunca), Ion Mulgan (Buduş), Vasile Fermegean (Bochia), Ursul Chirilă şi Ioan Rusu, din Chiraleş, Vasile Filip (Arcalia), Nicu Utaly (Feleac),

Multe dintre numele acestea au dispărut pentru totdeauna, fie pentru că au fost reformulate, după prenumele părintelui, fie datorită căsătoriilor, fie în urma plecării unor familii în alte sate. Dar ei se numără printre străbunii iaslovăţenilor şi merită cinstiţi ca atare.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Iazlovăţ, în Ocolul Vicovilor, fără alte precizări, „44 – toată suma caselor”, însemnând 2 popi, 2 femei sărace şi 40 de birnici.

În 1774, satul Iaslovăţ avea 48 de familii, iar în 1784, deci după prima reformă agrară, 113 familii.

Biserica Sfântului Nicolai din Iaslovăţ, construită pe locul unei vechi bisericuţe, între anii 1870-1877, avea, în 1843, 1.103 enoriaşi, păstoriţi de preotul Constantin Bumbul. În 1876, parohia avea 1.521 enoriaşi, altarul bisericii fiind slujit de parohul Theodor Usatiuc. În 1907, paroh era Vichentie Vasiloschi, născut în 1858, preot din 1883, paroh din 1887, iar cantor, din 1903, Theodor Hluşac, născut în 1851.

O şcoală cu 5 clase avea să fie deschisă, la Iaslovăţ, în 1891[2].

În 1895, Iaslovăţul avea 1.682 locuitori, primar al satului era Mihail Olariu, învăţător – George Grigorean, preot – Leon Maximovici, iar cantor era Ioan Şindilariu.

Însoţirea raiffeisiană din Iaslovăţ a fost făcută în 6 octombrie 1902, sub preşedinţia lui Emanuil Cimpoieş şi sub direcţiunea preotului Leon Maximovici. Învăţătorul Georgie Grigorean era vicedirector, iar din consiliul de control făceau parte Tanasi Semeniuc şi vistiernicul Toader Hluşac.