Ion DRĂGUŞANUL

HORODNIC (IV). În 1899, de Sf. Dumitru, „părintele episcop Repta” a sfinţit biserica din Horodnicu de Sus, cu un sobor de 18 preoţi, în prezenţa a câtorva mii de credincioşi. Printre ctitori se află, în primul rând, primarul de atunci, Zaharie Zub, care a dat 4.500 florini[1].

Horodnicul-de-sus avea 2.595 locuitori, păstoriţi de preotul Tit Turturean şi de cantorul Casian Şindilaru. Şcoala din sat avea patru învăţători, Teodor Guga, Tit Comoroşan, Glicheria Comoroşan şi Panora Senculeţ, iar primar al satului era Zaharia Zub, unchiul lui Em. Grigorovitza, care avea să scrie, mai târziu:

„Am mai povestit, cu alt prilej, cititorilor mei despre Horodnicul de Sus şi o mai zic o dată că sat frumos românesc ca acesta greu se mai găseşte cât aţi căuta. Nu că-l laud, fiindcă-mi e acolo baştina părinţilor şi a mamei copilului meu, dar aşa-i. Şi n-ar fi numai atâta, dar treizeci de ani de-a rândul, de când am trecut dincoace, în Ţara Românească, tot de casa noastră strămoşească a ţinut vornicia acestui cuib de Români. Şi numai la biserica veche din sat, dacă aş fi vrut să merg să mă închin, tot de tata socru, preotul satului, era să dau.

Cum nu era să-mi fie drag Horodnicul de Sus? E şi satul cel mai lipit de marginea târgului, scăldat de apa albăstrie şi rece a Topliţei, ce curge ascunsă până spre piaţa mare a Rădăuţului.

Şi ce mândru e aşezat Horodnicul de Sus, la un capăt al şesului, chiar în spatele târgului, având faţa îndreptată spre munţii Carpaţilor, parcă ar fi fost pus strajă pe valea mare a Sucevei, ce se deschide de aicea înainte.

Poate de aceea se va fi trudit aşa strămoşul meu, de a venit fugar din ţara muscălească, să-şi regăsească scumpa lui Moldovă, pe care o părăsise ca flăcău de 17 ani, luat cam cu sila de cetele generalului rusesc Munich, la anul 1739. Păţise şi el ce li s-a întâmplat, în urmă, la mulţi feciori de casă bună moldovenească. Că mi-i ademeneau Ruşii în tot felul şi-i luau cu dânşii, în ţara lor, unde o samă ajungeau la slujbe înalte, cum a fost, de pildă, şi cu Onu de la Miroslave.

În familia noastră s-au păstrat şi azi hârtii cari spun multe. Dar cine să apuce a scormoni din nou lucruri uitate... şi la ce? Cu gânduri trufaşe, că ce şi cum era să fie, dacă veneau lucrurile altfel şi nu cum au venit, nu mi-am bătut niciodată capul. Destul de scump plătise tatăl meu, cum îmi povestea adeseori, tradiţia din familie, cum că ne-am trage din neam. Face să o spun şi altora.

Moşul meu, Irmolai, om cu multă socoteală, văzând că învăţătura era lucru scump, a lăsat pe cei doi băieţi ce-i avea, adică pe tatăl meu şi pe frate-său, primarul Horodnicului de azi, să înveţe ce cam se putea învăţa pe vremurile acele aşa, prin apropiere, mai la mănăstirea Suceviţei, mai la Rădăuţi. Tatălui meu îi băgase însă în cap, încă mai dinainte, un unchiu, călugăr ce tot se abătea pe la casă, fumuri de boierie. Şi-ntr-o zi, prin postul mare, când moşul meu l-a fost trimes pe tata cu boii în ţarină, să o cureţe de spini, el ce s-a gândit, ce a făcut, dar atât că a tulit-o drept în Moldova, la mânăstirea Neamţului, unde un fel de frate al moşului meu, arhimandritul Serafim, se găsea stariţ. Ce va fi învăţat pe acolo bietul meu tată e greu de spus. Destul că, după moartea unchiului, s-a întors băiat cam răsărit, dar fără nici un rost, adică nici bun de gospodărie, nici prea îndemânatec pentru carte nemţească, ce se cerea pe la noi, în Bucovina. Cu mare greu şi-a cârpit, în urmă, învăţătura, încât să poată intra învăţător şi, astfel, să scape de slujba grea de opt ani a oştirei.

Dar să mă întorc înapoi, la firul amintirilor mele, şi, părăsind Horodnicul, să apuc pe altă cale şi să dau de drumul mare ce duce, la stânga, spre Rădăuţi, iar, în dreapta, apucă spre vestita mânăstire a Suceviţei, cea durată de neamul domnesc al Movileştilor. Într-acolo tăbărăsc, în ziua de Probaj (Probaj se zice în popor la sărbătoarea Schimbării la Faţă), toate satele de prinprejur, mai ales, însă, Horodnicenii noştri.