Ion DRĂGUŞANUL

CÂMPULUNG MOLDOVENESC (I). O dată care trebuie considerată drept cea a atestării  tuturor celor „15 sate, toate cu obiceiurile şi judecăţile lor proprii” ale „republicii Câmpulungului”[1], este cea a stabilirii hotarului între Vama Moldoviţei şi Câmpulung Moldovenesc, respectiv 14 aprilie 1411, deşi obştea aceasta răzeşească, locuind în multe vetre de sat, este cu mult anterioară Descălecatului. Locuitorii „nu ţin de boierime, dar nu sunt supuşi nici unui boier şi fac la un loc un fel de republică… Uneori, primesc şi doi vornici trimişi de la domnie; însă, de multe ori, îi gonesc afară din ţinut, la câmpie, când aceştia întărâtă cugetele locuitorilor şi se bizuie pe întăriturile ce le-a dat lor firea. Nu se pricep la meşteşugul lucrării pământului cu sapa, fiindcă în munţii lor nu au defel ţarini; toată munca lor este păstoritul oilor. Plătesc o dajdie pe an, însă nu atât cât le cere domnia, ci numai cât făgăduiesc ei domnilor; iar această învoială o înnoiesc, prin trimişii lor, de câte ori se aşează domn nou peste Moldova. Dacă vreun domn vrea să se poarte mai aspru cu ei şi să le pună biruri noi, ei nu stau mult la tocmeală, ci cu toţii nu mai vroiesc să le plătească şi fug în părţile cele mai nestrăbătute ale munţilor. De aceea, nici domnii nu au cerut de la ei mai mult decât au făgăduit ei să dea. Uneori, aţâţaţi de câteva capete tulburi, s-au răzvrătit împotriva domnului şi au trecut sub aripa leşilor”[2].

Dat fiind statutul satului-sate Câmpulung Moldovenesc de oază preistorică, menţinută ca atare şi foarte puţin contaminată până pe la anul 1800 d. H., deci de regiune în care Legea (credinţe, morală, drept pelasg-valah, tipuri de aşezări, construcţie de case, ocupaţii, meşteşuguri, port şi datină) rămâne aceiaşi, în coordonatele ei fundamentale, vreme de peste patru milenii şi jumătate, timp în care istoricizarea este, de cele mai multe ori, asimilată de câmpul stilistic originar, cred că nu de reperele cronografice trebuie să ţinem cont în această naraţiune, ci de faptele stilistice care individualizează Câmpulungul Moldovenesc în întreg spaţiul românesc şi drept factor de iradiere contaminantă a unei anumite spiritualităţi înspre megieşiile din jur. Înconjurată strâns de hotarele mănăstireşti şi aflată în dese conflicte cu lacomii râvnitori de averi pământeşti, oaza aceasta de preistorie, pe care Dimitrie Cantemir o numise „republica Câmpulungului”, cuprindea un teritoriu muntos întins şi important, delimitat, la nord, de moşiile mănăstirii Putna, la est, de moşiile mănăstirilor Homor, Moldoviţa şi Voroneţ, la vest, de hotarul Transilvaniei, iar la sud, de hotarul cu Moldova, pe care deja l-am consemnat.

Obştea câmpulungeană, organizată după modelul vechimii, cu instanţă judecătorească proprie (sfatul celor 12 bătrâni), care se pronunţau conform dreptului valah, păstra cu sfinţenie „legea” (cea despre care Aristotel spunea că, în vechime, „se cânta, ca să nu se uite”), portul şi obiceiul arendării de suprafeţe arabile în ţinutul Sucevei: „Pentru a obţine fructul necesar pentru pâne, mai multe comune din acest teritoriu iau, din vremi nemaipomenite, în arândă pământurile foarte productive din ţinutul Sucevei, departe de 8 până la 10 mile, scria, la 1872, Mikulicz. Muntenii vin la acest lucru la şes, formând caravane întregi… / Mai în toate comunele este încă în vigoare vechiul obicei că, toamna, îndată după culesul cucuruzului, câmpurile sunt deschise ca păşune pentru toate soiurile de vite”[3].

Liber şi, drept consecinţă, prosper, „Câmpulungul cuprinde multe case, încheiate cu măiestrie din lemn de brad, şi are mulţi negustori ruteni ce aduc aici tot felul de mărfuri din Polonia şi Transilvania” (august 1709)[4], deşi „nu se deosebeşte cu nimic de vreun sat” (august 1709)[5], dar nu se deosebea doar de un sat câmpulungean din vremea aceea, meşteşugul acesta, al întemeierii de case durabile „din lemn verde”, cu umbra unui om zidită în colţ de temelie, având tradiţie în munţii străjereşti, inclusiv prin încredinţarea numelui lui Ursu Mănăilă, pe la anul 1600, unui munte de pe valea Moldovei, pe care Mănăilă îşi durase o casă.