Ion DRĂGUŞANUL

Monitorul de Suceava vă prezintă în serial istoricul aşezărilor din Bucovina, lucrarea „Povestea aşezărilor bucovinene”, semnată de Ion Drăguşanul. Aşa cum spune autorul, „povestea fiecărei aşezări este extrem de importantă şi constituie pentru noi un patrimoniu obştesc pe care nu avem dreptul să-l ignorăm”.

BREAZA (I). Moş-strămoşii românilor din Breaza sunt Timotei şi Berchez, menţionaţi, ca şi în cazul lui Benea, a cărui casă devenise reper toponimic, cu dealuri şi runcuri în hotarnica braniştei mănăstirii Putna din 15 martie 1490. Berchez a rămas înveşnicit şi în numele unei părţi a satului, cândva cătun, Bentesz sau Benteşti.

Ca şi Benia, Breaza este atestată drept hotar de branişte a mănăstirii Putna („braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi”), în hotarnica lui Ştefan Rareş, din 9 august 1551, dar o parte a moşiei brezene a câmpulungenilor, pentru care aceştia se vor judeca vreme de veacuri, este întărită, în 20 aprilie 1555, de Alexandru Lăpuşneanul, mănăstirii Homor, care, astfel, dobândeşte, în defavoarea grănicerilor câmpulungeni, „un plai, care se cheamă Măgura, cu toate poienile şi izvoarele, care sunt de la Cârstăneia (văduva lui Cărstea, vornicul Vamei), care acel mai sus zis plai a fost a noastră dreaptă domnească ocină”.

„Hotarele muntelui Măgura se pot constata după ispisocul de întăritură al lui Dabija voievod, din 1662, Ianuarie 3.

Hotarul începe la iezer la Feredeu, tot cu Opcina, la culmea Prislopului, până la fântână prin pădurea Praca, până la apa Moldovei, cu apa Moldovei în sus, până unde cade pârâul în Moldova. Muntele Breaza, până la iezer”[1].

În hotarnica braniştei mănăstirii Putna, întărită de Vasile Lupul, îm 15 august 1647, sunt menţionate vecinătăţile cu Breaza, respectiv „vârful muntelui Tatarca Mare şi tot cu Opcina, peste vârful Găinei, la Molda, drept la vârf, prin făget la Petrişul, la Sălaşul Mare, la alt sălaş, la râul Benea, drept la Arsură, la Oglinda şi la Poiana Crucii”[2].

Moşie a scaunului domnesc, deci a instituţiei voievodale, ca întreg ţinutul grăniceresc al Câmpulungului Moldovenesc, Breaza se afla în hotarul moşiilor mănăstirii Putna cu cel al mănăstirii Humorului, hotarul celei din urmă mănăstiri, stabilit în 3 ianuarie 1662, începând, pe teritorul Brezei, „la iezer la Feredeu, tot cu obcina, pe culmea Prislopului, până la fântână, prin pădurea Praca, până la apa Moldovei, cu apa Moldovei, în sus, până unde cade pârâul în Moldova, muntele Breaza până la iezer”.

Românii din Breaza sunt câmpulungeni, adesea proveniţi din Fundu Moldovei sau din Sadova, precum Ioana şi Istrate Floce, care îşi înzestrează fata, Teodosia, la logodna cu Miron Checheriţă (străbunul unei celebre rapsoade din Vama, Ana Checheriţă), în 2 februarie 1723, „în Breaza, cu un loc pe care l-am cumpărat de la Nechifor”.

De altfel, în Breaza se stabiliseră mulţi grăniceri câmpulungeni, proveniţi din toate satele, dovadă fiind documentul din 21 mai 1737, prin care călugării mănăstirii Homor se împacă, pe bază de mărturii, cu Vasile Lehaci, Ştefan Făşcu şi alţi „oameni care sunt locuitori mai în sus de Strajă, pe apa Moldovei” (deci, la nord de Piatra Străjii din Pojorâta), după ce „am avut noi, călugării de la Homor, cu aceşti oameni multă gâlceavă şi multă pricină pentru o bucată de loc, cât ţine, din pârâul Negri, în jos, pe Moldova, până spre Dealul Negru şi Moldova, în sus, până în gura Brezi şi Breaza până la iezer”.

Tranzacţiile cu moşii, din vremurile care urmează, confirmă statutul câmpulungean al satului Breaza, cu drept de revendicare ca dată a atestare documentară pentru ziua de 14 aprilie 1411, data atestării Câmpulungului.

Astfel, în 14 martie 1787, Ioniţă Holuţ (nume sadovean) şi Lup vând lui Vasile Leuştean (vechi nume, ca şi Lehaci, din Fundu Moldovei) „o dreaptă moşie a mea în Breaza, anumă Pochină” (Pinet), iar în 17 august 1808, Toader Şandru vinde lui Timofte Sărghie şi vărului său, Grigore (cel care deja cumpărase mai multe moşii în Benia) „partea me, care se numeşte Veja cea mare”, situată, deci, la poalele muntelui cu acelaşi nume.

În 1816, când mănăstirea Solca, primind, la schimb de faţadă, cu Maria jitnicereasa, mătuşa voievodului cu rădăcini câmpulungene (Călmaşul), Grigore Ioan Callimah, munţii Cocoşul, Găina şi Porşescul, călugării colonizează vatra actualului sat Breaza cu „78 de familii de rusneaci”, iar românii, cu case răzleţite pe înălţimi, încep să se aduce în vatra satului.

Statutul de comună datează, deci, din 1816, dar comuna Breaza există ca atare abia din 1818, primul vornic al satului, huţanul Grigore Hajdeac, apărând şi într-o mărturie din 2 martie 1824, alături de Ioan Cepeliuc şi de Gheorghe Buhaleac, prin care se atestă că Dronina Sărghie şi Iosif Mazurea au avut o prisacă în Breaza.

În 7 august 1826, vornic al Brezei era Mihalachi Macovei, cel care, după ce va rata şansa de a-şi căsători fata, Măriuţa, cu Iraclie Porumbescu, se va mulţumi cu un ginere câmpulungean, Vasile Cosinschi, fiul preotului din Câmpulung.