Ion DRĂGUŞANUL

ARBORE (I).
Istoria satului Arbore este legată, pentru totdeauna, de numele nefericitului Portar de Suceava, Luca Arbure.

Cariera militară şi dregătorească a fiului fostului mărunt diac domnesc Ivan Arbure pare să fi început „în 19 zile ale lui octomvrie, joi, leat 7005 (1497), când s-au întors craiul (polonez Albert) de la Suceava şi s-au apucat de cale. Ci nu s-au întors pre calea pre unde venise, ci pre altă cale, pre unde era ţara întreagă, spre Codrul Cozminului… Ştefan vodă… au trimis înainte ca să apuce calea la Codrul Cozminului, să săciuiască pădurea, să o înţineaze, ca să o poată porni asupra oştii, daca vor intra în pădure. Iară el cu toată oastea au intrat după dânşii şi cu doao mii de turci. Şi a patra zi i-au ajuns în pădure, joi, octomvrie în 26 de zile, luundu ajutoriu pre Dumnezeu şi cu ruga Preacistii şi a sfântului marelui mucenic Dimitrie şi lovindu-i de toate părţile şi oborându copacii cei înţinaţi asupra lor, multă oaste leşască au pierit, unii de oşteni, alţii de ţărani, că le coprinsese ca cu o mreajă calea, alţii de copacii cei înţinaţi” [1]. Cel care s-ar fi ocupat de „săciuirea” pădurii pare să fi fost Luca Arbure, care ar fi beneficiat de mari danii din partea Voievodului, pentru că, „dupre aceia, au dat cuvânt Ştefan vodă a toată oastea să să strângă la Hârlău, în zioa lui sfeti Nicolae. Şi aşa s-au adunat cu toţii la Hârlău, într-aceia zi, şi acolo Ştefan vodă au făcut ospăţ mare tuturor boierilor şi tuturor vitejilor săi şi cu daruri scumpe i-au dăruit pre ei. Şi deci i-au slobozit cine şi pre la casa sa, dându-le cuvânt ca toţi să dea laudă lui Dumnezeu, pentru ce că toate puterile sunt de la Dumnezeu” [2].

Aflat în plină glorie, iubit de Ştefan cel Mare ca un fiu, dar şi de Bogdan-Vlad, cu care se asemăna în multe privinţe, inclusiv în cea a vârstei, Luca Arbure, proaspăt căsătorit cu cneaghina Iuliana, cumpără, de la „neamul lui cel mai apropiat”, pe linie maternă, „sluga noastră Sima şi sora lui, Nastasia, copiii Stanei, nepoţii lui Cârstea Horaeţ… un sat, anume Solca, jumătatea de jos, şi a cincia parte din jumătatea de sus din acelaşi sat… pentru trei sute cincizeci de zloţi tătăreşti”, iar de la „Ivul şi sora lui, Nastea, copiii lui Mihul, şi verii lor, Fădor, fiul Malei, şi Dragotă şi sora lui, Stana, copiii lui Ivul, toţi nepoţii lui Şandru Gherman… patru părţi din jumătatea de sus a aceluiaşi sat, anume Solca… pentru trei sute şi treizeci de zloţi tătăreşti” [3], urmând să construiască, pe moşia Solca Mică, curţi şi o biserică de piatră, în jurul cărora se va închega un sat nou, numit, după ctitor, Arbure sau Arbore.

După moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când pe tronul Moldovei a urcat tovarăşul tinereţilor lui Luca Arbure, Bogdan, care urma „întru totul pilda domnului, tatăl său, e sfios ca o fată şi e bărbat viteaz, prieten al virtuţilor şi al oamenilor virtuoşi” [4], Portarul Sucevei s-a înţeles bine cu noul domn, dar, în cele din urmă, „Bogdan vodă cel Grozavu, ficiorul lui Ştefan vodă cel Bun, s-au pristăvitu în anii 7025 (1517), aprilie în zile 18, în ceasul cel dintăi al nopţii, în târgu în Huşi, nu cu puţină laudă pentru lucrurile cele vitejăşti ce făcia, că nu în beţii, nici în ospeţe petrecea, ci ca un strejar în toate părţile priveghia, ca să nu să ştirbească ţara ce-i rămăsese de la tată-său. Şi domnindu 12 ani şi 9 luni şi 3 săptămâni, multe lucruri bune au făcut. Şi deci, cu mare cinste l-au îngropat în mănăstire, în Putna” [5].

Şi cu fiul lui Bogdan, Ştefăniţă, ajuns în scaunul domnesc la vârsta de doar 9 anişori, Luca Arbure, care, într-un anume fel, îşi asumase un rol patern, s-a înţeles bine, vreme de vreo cinci ani, purtând, alături de Petrea Cărăbăţ, o parte dintre primele războaie ale tânărului domnitor, dar, începând cu ziua de 23 aprilie 1523, când Cozma Şarpe, postelnicul, fuge în Polonia, bănuielile lui Ştefăniţă, cum că bătrânul Arbure ar unelti să-l înlăture de la domnie, se transformă în certitudini pentru nepotul lui Ştefan cel Mare, şi, drept consecinţă, câteva zile mai târziu, „în cetatea Hârlăului, Ştefan vodă au tăiat pre Arburie hatmanul, pe carile zic să-l fie aflat în viclenie, iară lucrul adevărat nu să ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan vodă pre palmile lui, având atâta credinţă şi în tinereţile lui Ştefan vodă toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnu-său. Ci pururea tinerii să pleacă şi cred cuvintele cele rele. Şi acea plată au luat de la dânsul, în loc de dulceaţă, amar, pentru nevoinţa lui cea mare, că nici judecat, nici dovedit, au pierit. De care lucru mulţi înspăimântaţi din lăcuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată ca şi Arburie, că nu multă vreme după aceia, într-acelaşi an, au tăiat şi pe ficiorii lui Arburie, pre Toader şi pre Nichita…