Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere video
Parlamentul, mono sau bicameral, reprezintă, fie că forma de organizare statală este republica, fie monarhia constituţională, instituţia fundamentală caracteristică oricărui regim democratic. Ca expresie a democraţiei reprezentative, rezultat al voinţei populare, exprimată prin vot, parlamentul constituie instituţia menită să garanteze suveranitatea populară şi inapetenţa faţă de autoritarism. De aceea, într-un stat în care parlamentul este slab, lipsit de credibilitate, democraţia este fragilă, iar riscul apariţiei, pe acest fond, al unor derapaje totalitare, se păstrează ridicat.
Din nefericire, evoluţia societăţii româneşti postdecembriste a marcat, pornind de la entuziasmul primelor luni de după căderea regimului comunist, o continuă scădere a încrederii cetăţenilor în instituţiile politice (parlament, partide şi guvern). An de an, potrivit sondajelor de opinie, dar şi potrivit imaginii publice, reflectată negativ în mass media, am asistat la o gravă delegitimizare a actorilor politici.
Fără doar şi poate, instituţia cea mai hulită, asociată direct cu corupţia, cu traiul dulce pe banii contribuabilului, cu lenea, cu imoralitatea, cu toate relele din lume, este parlamentul. Poate că nu întâmplător.
Deşi se uită faptul că, totuşi, cei 18 ani de activitate parlamentară au dat României un sistem de legi, desigur mult perfectibil, compatibil cu standardele europene. Că legile nu se aplică întotdeauna şi nu pentru toţi la fel este altă mâncare de peşte.
Imaginea catastrofală a parlamentului este, poate, şi rezultatul faptului că, uneori, mass media şi-a făcut uneori datoria, în ceea ce îi priveşte pe domnii parlamentari, cu exces de zel. Principalii vinovaţi sunt, însă, însuşi parlamentarii, atât pentru atitudinile şi faptele multora dintre ei, cât şi pentru indiferenţa celorlalţi. Desigur, parlamentul este expresia clasei politice din care a provenit, iar aceasta a societăţii. Înclin să cred, însă, că societatea românească, acum aproape la limita celor 20 de ani fatidic anticipaţi de oracolul din Dămăroaia, este mai bună decât reprezentanţii săi din parlament.
Ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută, în sesiunea extraordinară din Camera Deputaţilor, când, ilogic şi imoral, contrar declaraţiilor politice sforăitoare care au precedat votul, contrar recomandărilor de bun simţ ale instituţiilor europene (de care, după aderarea în UE, trebuie să ţinem cont), cârdăşia politică a triumfat şi a blocat derularea anchetelor în cazurile lui Adrian Năstase şi Miron Mitrea, constituie picătura care a umplut paharul.
Cetăţeanul de rând, având în minte imaginea parlamentarului care doarme la şedinţă, care s-a îmbogăţit peste noapte prin mijloace oneroase, care îl sfidează prin opulenţa şi aroganţa sa, trăia cu speranţa că, odată şi odată, se va face dreptate şi că, până la urmă, şi ,,marele’’, ,,ilustrul’’ parlamentar, presupus corupt, va trebui să răspundă în faţa legii, ca oricare alt cetăţean.
Prin votul lor inconştient, probabil rod al fricii animalice, încercată de cei cu musca pe căciulă, că ar putea da, la un moment dat, ochii cu procurorii, onor deputaţii au mai bătut un cui în sicriul democraţiei, năruind şi ultimele iluzii ale cetăţeanului în dreptate şi egalitate. Am asistat, pentru a câta oară?, la autodecredibilizarea parlamentului.
Lipsa de încredere a cetăţeanului în parlament a silit clasa politică să reacţioneze. A fost elaborată, într-un târziu, după lungi tergiversări şi aprigi dispute, o nouă lege pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului. S-a acreditat ideea că reforma sistemului electoral, aşa zisa trecere de la votul pe listă la votul uninominal, ar fi mecanismul care va însănătoşi viaţa politică.
Ce-i drept, calitatea reprezentării politice depinde de aspecte tehnice precum sistemul electoral, acesta influenţând funcţionarea sistemului de partide şi determinând caracteristicile şi stabilitatea guvernului.
Numai că schimbarea sistemului electoral este o măsură necesară, dar nu şi suficientă pentru reechilibrarea politică şi instituţională. Mai mult decât atât, din nefericire, legea aşa cum a ieşit, stipulând –în fapt- tot un sistem proporţional, reprezintă, în opinia mea, doar o jumătate de pas pe calea reformării sistemului electoral şi a clasei politice.
