Ioan Catalin NECHIFOR

Principiile monarhiei franceze, într-una dintre cele mai înfloritoare epoci de dezvoltare, s-au perpetuat peste timp, singura schimbare constând în dimensiunea posibilă a schimbării. Pe atunci, în vremea autoproclamaţilor regi soare, prosperitatea era privită ca un fapt obligatoriu, indiferent de costuri şi indiferent de suferinţa poporului.

Acum, această abordare egoistă, prin care interesul personal este pus mai presus de interesul de grup, a atins un nivel de acoperire globală, greu de imaginat în urmă cu câţiva ani. Practic, dorinţa de mai bine, de a genera profit şi de a beneficia de prosperitatea dobândită, indiferent de calea urmată, a pus stăpânire pe mai toate activităţile umane.

Egoismul personal poate fi regăsit peste tot, plecând de la domeniul economic, acolo unde goana după profit nu mai poate ţine cont de nimic, trecând prin zona acţiunii sociale, în care, nu de puţine ori, costul unei vieţi omeneşti este impropriu calculat în monede mai mult sau mai puţin convertibile, ajungând, dacă vreţi şi în zona sportului, unde dopajul şi blatul încalcă flagrant dorinţa baronului de Coubertin - părintele olimpismului modern, de a avea un sport emancipat pentru toţi.

Am ajuns prea departe, am depăşit deja bariere care păreau de netrecut, am exclus aproape în totalitate raţiunea din ecuaţia profitului, alături de necesitatea de a asigura condiţii de viaţă echitabile pentru cei care vor veni după noi. Iar natura, sau dacă vreţi Divinitatea, nu ne iartă. Am fost păsuiţi vreme de secole, am fost lăsaţi pradă dorinţei de înavuţire cu orice preţ, însă acest lucru nu ne mai este acceptat. şi din această cauză, apar şi dezastrele naturale.

Am depăşit echilibrul şi aşa instabil, pe care cei care partajează viaţa pe pământ au încercat în milioanele de ani de existenţă să îl conserve. Iar acum plătim preţul ignoranţei şi al nesăbuinţei. Plătim cu vieţi omeneşti, cu viaţa animalelor de prin gospodării şi cu a celor din sălbăticie, plătim un cost al agoniselii pierdute pe apa sâmbetei.

Vina nu trebuie căutată departe, însă în nici un caz nu ne aparţine doar nouă, celor care locuim pe tărâmul sucevean, atât de încercat în ultimele zile, după furtunile extreme şi precipitaţiile abundente care s-au abătut asupra multor localităţi din judeţ.

Suntem beneficiarii schimbărilor climaterice, schimbări despre care tot auzim de o vreme încoace, dar din păcate se face prea puţin. Atunci când rapoartele oamenilor de ştiinţă sunt alarmante, opinia publică şi factorii de conducere sunt mai degrabă sceptici, iar primele măsuri adecvate ajung să fie luate prea târziu. Abia după ce plătim cu viaţa şi cu agoniseala şi nici măcar atunci nu suntem convinşi că facem ceea ce trebuie, pentru că de multe ori, ceea ce nu ne afectează personal, ne interesează mai puţin.

Dezastrul de săptămâna trecută ar trebuie să fie un semnal de alarmă pentru toţi. şi pentru cetăţenii obişnuiţi, care trebuie să se pregătească pentru asemenea evenimente, dar şi pentru autorităţi, care au obligaţia să apere viaţa cetăţenilor, chiar şi condiţii extreme.

Sper să găsim înţelepciunea necesară şi să facem ceea ce trebuie, astfel încât după noi să nu fie potopul, ci, mai degrabă o continuare a vieţii noastre frumoase şi liniştite pe acest tărâm sucevean.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului După noi, potopul?.

Comentarii