Ibănescu Ilie - Anemone: „Călător printre stele”

Lecturând cartea „Călător printre stele”, semnată de Ibănescu Ilie-Anemone, am avut surpriza plăcută de a descoperi o personalitate extrem de sensibilă, demnă și interesată de problematica condiției umane ruptă de vatra satului natal și obligată, prin contextul socio-profesional, să se readapteze spațiului vitreg al departelui.

Lucrarea se remarcă prin simplitatea, franchețea și naturalețea versului...

Cartea, care a apărut la Editura Lidana, copertată inedit pentru un volum de versuri (Universul își întinde întunericul înstelat deasupra unui Pământ firav, puțin prezent, dar distinct, substanțial și necesar), este la prima ediție și reprezintă a doua lucrare în volum a autorului.

Lucrarea se remarcă prin simplitatea, franchețea și naturalețea versului, care-și păstrează coerența și unitatea eufonică de-a lungul întregului volum, continuând discursul melancolic, adeseori grav și incantator, din prima sa carte, „Ibănești. Ramuri de legendă”, publicată la începutul anului, la aceeași editură, sub motto-ul blagian „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”.

Păstrând laitmotivul „vetrei de legendă” din volumul dedicat satului natal, Ilie Ibănescu întregește, în poeziile sale, imaginea unei existențe zbuciumate, sub semnul consecințelor marii conflagrații mondiale, în urma căreia din „trupul Țării plămădit” a fost desprins pământul drag al Basarabiei, fără care „clopotul Putnei” „va bate, va bate, va bate” fără încetare pentru că poetului îi este „dor să sărute câmpul de flori” dintre Nistru și Prut.

La o primă lectură, pare un volum dedicat Țării și, implicit, satului natal, datorită multitudinii poeziilor aparținând acestei matrice geografice și sufletești fundamentale pentru poet. Arta poetică „Bătrânul” definește, însă, mai clar și precis, o echivalare semantică, ontologică și spirituală între „viață” și „carte”, între verbele directoare „a trăi” și „a scrie”, aflate acum sub spectrul iminenței sfârșitului, resimțit nu ca o dramă umană, ci ca o dorită și mult așteptată beatitudine cosmică, „de dincolo de Orizont”, într-un „cer” în care „sunt toți ai mei”.

Poetul I. Ibănescu-Anemone se conturează printr-o poezie a liricului diafan...

Poetul I. Ibănescu-Anemone se conturează printr-o poezie a liricului diafan, transparent până la ultima sa înfățișare, ușor dramatizat prin apelul la eroi legendari și mitizați (Ștefan, „diplomatul mioritic”, soldatul român, „voievodul limbii române” - Eminescu). Nu lipsește nici lumea prezentului - ironizată sau erotizantă - în care pensionarii și iubirile se sting treptat, discret, într-un anonimat al modestiei aproape divine, desprinse, încă din timpul vieții, de greutatea „plumbului” bacovian și de cenușiul sordid al mediocrității și al banalității schizoide și desacralizatoare.

Emblematici rămân - pentru căutările și pentru aspirațiile spre planul metafizic al eului liric - poetul Luceafăr (Făt-Frumosul din Ipotești) și voievozii Țării (de la Burebista până la Mihai), apărătorii sacri ai „vatrei românești”. Miturile dacice sunt repere ale unei lumi pierdute sub convulsiunile prezentului decăzut și mortifiant. Zamolxis și Zâna Mării sunt invocați cu speranța unei renașteri naționale, sufletești și geografice, la „chemarea /Voievodului Ștefan/ De la Nistru până-n Mare”.

„Stejarul” Ilie Ibănescu-Anemone translatează istoria și concretul printr-o cufundare într-o matrice mitizată, în care Ștefan și Eminescu reprezintă instanțele supreme, capabile să ne ajute pe noi - contemporanii blazați și marginalizați - să transgresăm dincoacele către un Cer „de colind”, în care frământările, tumultul și opoziția se sting în armonia unității primordiale.

Camelia BOF