Ion Prelipcean: „Refugiaţii”

Autorul urmăreşte destinul dramatic a trei familii din trei localităţi diferite ale Bucovinei: Bădeuţi, Dorneşti, de lângă Rădăuţi, respectiv Cupca, din teritoriul ocupat, care au supravieţuit evenimentelor tragice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, doar prin aceea că s-au refugiat în interiorul ţării.

Cartea urmăreşte reconstituirea unei epoci din mărturiile persoanelor respective devenite personaje ale romanului. Naraţiunea este dublată de informaţii de nivel ştiinţific şi istoric explicând astfel diferite episoade ale acţiunii, întregind şi îmbogăţind subiectul cărţii.

Trei personaje principale, care nu s-au cunoscut între ele în timpul vieţii - un ţăran din sudul Bucovinei, care se colonizează în nordul Bucovinei, un muncitor care doreşte să devină cadru militar, dar rămâne ţăran şi un elev din nordul Bucovinei, care se refugiază în ţară de teama ruşilor şi devine colonel şi şef de Stat Major al Diviziei Iaşi - îşi împletesc destinele în această carte devenind reprezentativi pentru categoriile sociale pe care le reprezintă într-o epocă zbuciumată.

O întâmplare fericită l-a făcut pe autor să-l întâlnească pe Paulin Popescu, din Bădeuţi, care l-a impresionat cu darul său neobişnuit de povestitor, de om informat, iubitor de cultură. Acesta îl ascultase încă din copilărie pe tatăl său, Gheorghe Popescu, depănându-şi amintirile legate de viaţa sa tumultoasă şi neobişnuită, fiind deportat de ruşi din Bucovina în Kazahstan. Acesta l-a provocat la o discuţie pe tatăl său ca să-l înregistreze la magnetofon, numai că bătrânul îşi amintea cu greutate anumite episoade. Totuşi, înregistrarea folosită ca document de bază în carte a fost îmbogăţită de autor cu informaţii istorice.

Gheorghe Drosu, un nepot al aceluiaşi Gheorghe Popescu, şi acesta un povestitor pătimaş, a îmbogăţit pe autor cu informaţii despre familia, rudele, ascendenţii şi descendenţii colaterali ai lui Popescu, realizându-se istoria unei familii de bucovineni pe trei generaţii.

Autorul a mai avut şansa să primească de la Adrian Şindilari, din Dorneşti, însemnările de pe front ale tatălui acestuia, Victor Şindilari, scrise de el după ce a ajuns acasă la sfârşitul războiului. Paginile sale fiind un „jurnal de front” în ediţie prescurtată, care reţineau esenţialul, itinerarul mai mult al deplasărilor şi nimic din gândurile şi trăirile de atunci, de teama de a nu fi descoperit de autorităţile comuniste. Cu o memorie extraordinară a redat date, amănunte ce scapă omului obişnuit, dar a avut şi marea capacitate de sintetizare, ceea ce este o mare calitate la un om obişnuit, fără o pregătire adecvată.

Autorul a avut şi şansa de a sta de vorbă cu Petrică Huţanu, colonel de armată în retragere, în vârstă de 95 de ani, cel mai tânăr dintre personajele cărţii, care, cu talent de povestitor, a sintetizat cu claritate şi calm o epocă, evocându-şi copilăria de refugiat în România şi împlinirea sa ca om. Celelalte două personaje, Popescu şi Şindilari, fiind mai în vârstă, erau de mult plecate într-o lume mai liniştită.

Cartea este un roman documentar, cu personaje reale, cu mărturii ale supravieţuitorilor unei generaţii distruse de război, ură, duşmănie, nedreptate şi persecuţii.

Tragismul, de la un capăt la altul al cărţii, este secondat de o rază de lumină, personajele scăpând cu viaţă dovedind triumful vieţii asupra morţii.

Talentul autorului constă în a îngemâna surse diverse într-o unitate narativă unitară. Realitatea întrece fantezia, reconstituirea exactă este superioară imaginaţiei în cazul de faţă.

Cartea, care reconstituie soarta frântă a unor oameni, aduce în contemporaneitate destinul tragic al unei ţări ale cărei teritorii sunt încă în afara graniţelor sale.

Vichentie NICOLAICIUC