Constantin Arcu: „Cocteil în cranii mici”

Proza lui Constantin Arcu surprinde conflictul dintre sordidul existenţial şi aspiraţia superioară, un război permanent în interiorul conştiinţei. Personajele sunt marcate profund de starea lor conflictuală şi se comportă adesea ciudat, prevalând în genere aspectul visceral, chiar atunci când e vorba de intelectuali cu ştaif.

Mizeria existenţială copleşeşte cu autoritate endemică precedentul roman, de altfel o reuşită incontestabilă, intitulat „Faima de dincolo”(2001).

Acolo, autorul dezvăluia şansele unui mediu precar, în speţă târgul prăfuit de la marginea lumii, de a trăi grotesc. Lipsa de perspectivă generează la tot pasul vicii imposibil de eradicat. Sub masca grotescului se ascundea totuşi tragedia unor destine omeneşti, condamnate din start la absenţa oricărei perspective.

Romanul radiografiază nemilos o societate bolnavă...

Noul roman, „Cocteil în cranii mici” (Piteşti, Editura Paralela 45, 2011) schimbă oarecum planurile. Scena se lărgeşte considerabil, ne aflăm într-un mediu cu mult mai select, printre judecători şi avocaţi, procurori, cadre universitare de toate gradele, ziarişti cu ifose şi scriitori famelici. Galeria acestor personaje trebuie numaidecât completată cu diverse exemplare feminine, de la justiţiare însetate de funcţii, la turiste dubioase îndrăgostite de România, trecând însă obligatoriu prin bolgia damelor fatale, care exercită asupra bărbaţilor o forţă de atracţie în acelaşi timp diabolică şi destructivă.

Aşadar, deşi aspectul scenei s-a schimbat, în sensul populării sale cu ipochimeni spilcuiţi, esenţa rămâne aceeaşi. Dincolo de eleganţa vestimentară, de gesticulaţia preponderent arogantă şi de cadrul citadin, regăsim aceleaşi metehne umane, acelaşi jalnic standard moral din romanul anterior. Diferenţa o face doar fardul gros care acoperă feţele personajelor. Schema epică este dominată în fapt de eroii principali, domnul F., un soi de lider neoficial în Palatul de Justiţie, atât prin vârstă cât şi prin competenţă, şi tânăra stagiară Delia, prototipul feminin al vicleniei în arta de a cuceri şi supune bărbaţii. Cu directe origini greceşti, ea este şi pentru judele F. un otrăvit dar amoros, capabil să-l destabilizeze şi să-l compromită definitiv. „Carcasa cu feromoni” acţionează metodic, precum picătura chinezească, şubrezind zi de zi echilibrul psihic al eroului masculin ca şi imaginea publică a acestuia. Judele F., redus la o ipostază pur instinctuală, pierde complet controlul, renunţând treptat la principiile etice şi profesionale care i-au conferit autoritate de-a lungul anilor. Din justiţiarul intransigent şi incoruptibil, judele, căzut în plasa unei pasiuni ridicole, devine un soi de obsedat sexual, gata să-şi sacrifice fără ezitare cariera şi chiar familia. Portretele celor două personaje se conturează memorabil pe măsura consumării spectacolului epic. (…)

Chiar şi al treilea personaj al cărţii, tânărul universitar Cosmin Anca, având alura unui intelectual promiţător, se lasă sedus de malefica Delia. Efigii bine conturate, purtătoare de clare simboluri, cum ar fi versatilitatea, cultivarea relaţiilor suspuse, pragmatismul de tip machiavelic, sunt senatorul Mancaş şi preşedintele judecătoriei, Găinuşă. O lume în vizibilă descompunere morală, în care scara autentică de valori este sfidată la tot pasul. Iar respectul pentru lege, clamat demagogic, rămâne doar sperietoarea celor slabi. Exista în proza de până la acest roman o tuşă suculentă de umor. Acum umorul îmbracă forma expresiei tranşante, cel mult ironice, cum stă bine unui adevărat rechizitoriu, pentru că de fapt romanul radiografiază nemilos o societate bolnavă, în care nu triumful binelui contează, ci supravieţuirea cât mai confortabilă.

Un roman viu, cu o cursivitate debordantă...

Constantin Arcu nu este doar un prozator inspirat ci şi un abil analist al firidelor întunecate ale sufletului, veşnic scindat între capcana telurică şi aspiraţiile elevate. Posedă o ştiinţă a construcţiilor ample, cu permutări şi schimbări de situaţie spectaculoase.

Lejeritatea naratorului este magistrală. Dar lectorul simte că se află în faţa unor puneri în scenă extrem de elaborate, că tensiunea textului este lăsată să se dezvolte prin acumulări, până la paroxism. Nu lipsesc inserţiile de realism fantastic, venind pe filieră latino-americană.

Prozatorul pare a fi el însuşi un sceptic, pentru că, ridicând vălul, ne arată o lume plină de protagonişti vulnerabili, dincolo de arsenalul lor în care se amestecă perfidia, minciuna, fatalitatea, mizeria etică şi eterna vocaţie a compromisului. Toate acestea făcând posibilă existenţa unei reţele temeinic organizate, în care interlopii şi infractorii comunică armonios cu „organele” îndrituite să-i pedepsească.

„Cocteil în cranii mici” este un roman viu, cu o cursivitate debordantă, şi o temerară incizie în corpul unei realităţi suferinde, operaţie înfăptuită de un maestru al stilului, plin de vervă şi aplomb.

Victor TEIŞANU