Vasile Zetu: „Sub un maldăr de lună”

Unul dintre uriaşii literaturii române contemporane, nemţeanul Adrian Alui Gheorghe, scria, pe coperta de gardă a cărţii „Sub un maldăr de lună”, că „Vasile Zetu se lasă vorbit de propria poezie, ronţăit de încheieturile versului, zimţii dintre cuvinte or să-i zdrobească într-o zi degetele care s-au încleştat de marginile aerului, partea cea mai concretă a lumii în care vieţuim-supravieţuim”.

Vasile Zetu, „poet talentat, discret ca o amforă la care partea nevăzută, din interior este cea mai tentantă”, a ales să trăiască-supravieţuiască în creierul munţilor, la Crucea, ca dascăl neostenit, dar care, din perspectivă lirică, deja îşi zăreşte chipul drept „hologramă a morţii”, nu din pricina că l-ar preocupa sfârşitul definitiv, ci mai curând dintr-o vagă lehamite faţă de lumea tot mai pustie, mai depersonalizată, în care poemul lui este „un scoc pentru lacrima / scursă pe şoaptă”, atunci când „armura cuvintelor / o risipeşte”.

Vasile Zetu este un poet adevărat, profund, care poartă „o amuletă / din cornul licornului” („Doică a morţii - / Trupul meu va renaşte / În ceruri, cândva?”), iar esenţializările spre care a ajuns, zgârcenia cu care foloseşte cuvintele, insinuând, parcă, tăcerea ca deplină poezie, după cum postula Iulian Vesper (în varianta lui Zetu: „Îngenuncheată / În stranele gândului / Runa tăcerii”), înseamnă şi o disperantă închinare („Cuvântul proscris, / Tras pe roata damnării, / Urcă în cântec”), dar şi o tragică înfruntare a timpului, a nisipului „prelins / din clepsidra în cioburi” (aforistic, tulburător şi poetic spus: „Posteritatea / Construieşte destine. / Viaţa le surpă”).

Vasile Zetu îşi cioburează până la „cioburi de iarbă” intrarea în armonia universală, ba „frunzărind o femeie / ca pe o carte”, ba privindu-şi „trupul / dezrăstignit, pe cruce / i-a rămas nimbul”, aşteptând să-i crească aripi, cu care să se târască pe cer, cum spune într-un memorabil poem.

„Gramatica tăcerii / Clevetitoare”

Pe cât de discret, pe atât de mare poet, care renunţă la „frisoane estetice”, dezhămând „mârţoaga retoricii / împleticită”, pentru a se abandona, în concreteţea materială unică a aerului (aerul, logodnă a Cerului cu Pământul, în mitologia antică, dar şi în cea creştină de până la Sfântul Ioan Damaschin), unui „roi de cuvinte” („Spondeii muţeniei / Murmurând cântul”), în condiţiile în care a observat, prin trăire, cum că şi „cuvântul rostit” se află, pururea, „în coliziune cu / pagina albă”, bătălia-sacrificiu pentru creaţie („fiara tăcerii” – „Suferinţă mocnită / Este poemul”) „încropind umbra” şi „înjghebând piramida / unei noeme”, din nevoia aproape nepământească de a găsi „trupul ideii”, tot acest demers, care nu ţine de civilizaţia umană, de cultura socială, transformându-l într-o „piatră însângerată / sub pasul clipei”.

Poezia, această incomparabilă „gramatică a tăcerii”, dar şi „oul dogmatic”, îşi caută şi îşi găseşte adesea contururile („O scrijelire / Pe o geană de nor / Este poemul” sau, într-o formulare mai curmezişă, „Cuvinte stoarse / În menghina gândului / Varsă poemul”), aşa cum şi poetul se află pe sine, se descoperă inutilitate cu inutilitate, în planul civilizaţiei umane, şi tăietură pe cer, în dimensiunea nepătrunsă, nedesluşită, deşi închipuită („Scribul disforic / Arhivează tăcerea / Filă cu filă”, poetul fiind şi „Cuvântul uitat / La casa de amanet / A poemului”).

„Pasărea echivocă / A morţii, în zbor”

După Vasile Zetu, discipol cuminte al lui Giuseppe Ungaretti („Moartea / Se arvuneşte / Trăind”), viaţa există „în racla nopţii”, acolo unde sunt „stele trase pe roata / nopţii” („Dihotomie: / Sufletul se înalţă, / Trupul se stinge”), dar viaţa nu înseamnă atât un lăuntric, pe cât un jur-împrejur cu „degringoladă-n cireşi”, cu „ierbi ponosite-n / alambicuri de rouă”, cu „o îmbulzeală de orbi / pe esplanadă”, cu un „aprilie năzuros / pistruiat cu brânduşe” sau cu „păstrăvii sprinteni / sub ghilotina apei”, toate aceste repere constituind „habitaclul speranţei”, deci instinctul optimist care dă putere de înfruntat existenţa.

„Sub un maldăr de lună”, carte apărută în Editura „Conta”, dezvăluie şi desluşeşte (doar pentru iniţiaţi) un mare poet al contemporaneităţii noastre, Vasile Zetu, cel care este „o trâmbiţă / în labirintul tăcerii”, trecând „prin fiinţă / discret, ca năstruşnicii / gnomi ai tăcerii”. Din nefericire, (ne sau anti)civilizaţia zilei ignoră, ba chiar se dezice de valorile care contează, pentru că durează, Vasile Zetu fiind un astfel de tezaur viu şi neursit morţii.