Alexandru Ovidiu Vintilă: „Viaţa preschimbată”

Abia ieşită de sub tiparul Editurii „Timpul”, dedicată memoriei tatălui său, cu o reverberaţie dinspre Virgil Mazilescu („şi nu mai am inimă”), noua carte de poezie a lui Alexandru Ovidiu Vintilă, „Viaţa preschimbată”, „reconfirmă un poet cu tăietură personală” (Mircea Muthu), „un textualist citit” (Horia Gârbea), care, prin poezia sa, pe care eu o văd înrădăcinată puternic în antica poezie elină, este un „nume deja intrat în circuitele referenţiale” (Adrian Dinu Rachieru), opera lui AOV însemnând, în fond, dinamismul magmatic dintre obiectual şi spiritual („o lume obiectuală, cu irizări spirituale”, cum observă Rachieru) sau, cum ar spune Mircea Streinul, pornind de la egalele potenţări ale eşantioanelor de obiectual şi de spiritual, opera poetică a lui Alexandru Ovidiu Vintilă este surprinzător şi ademenitor de breugel-iană.

Fără îndoială, pecetea lui Ovidiu Vintilă a fost pusă, cu remarcabilă luciditate, de Horia Gârbea („un textualist citit”, deşi Ovidiu aparţine mai puţin unei stări evolutive / involutive a liricii, el fiind, în primul rând un poet citit), imnicele sale însemnând, ca la Pindar, impresionante desfăşurări de aforistic, aforismul însemnând, dincolo de toate, o reacţie a individualităţii înţelepţite la agresiunea de dispute prin care ni se desluşeşte înţelepciunea lumii, în parte omenească, în parte cosmică („o să vină o / să treacă şi / moartea aceasta // răul de dinainte şi // răul de dincolo”).

„Înfăşurat / în fiecare zi / în cămaşa morţii”

Poezia morţii sau a vămii ca uimire universală (insinuez înspre Tolstoi: „Nu te întreba, pentru că nu vei afla răspunsuri. Iar dacă, totuşi, eşti prea curios, mori şi vei afla totul sau nu vei afla nimic”), impusă aproape liturgic, aşa cum subliniază exegeţii. de impresionismul timpuriu german (Aiurea: când bucovineanul T. Robeanu îşi publica suita de poeme, numite „poezia morţii”, Rilke abia învăţa literele, iar Trakl avea de aşteptat încă vreo opt ani, până să se nască), constituie o provocare lăuntrică şi pentru Alexandru Ovidiu Vintilă, care, de altfel, îşi structurează cartea „Viaţa preschimbată” în trei paliere existenţiale distincte (în „zonele primejdioase ale existenţei”, cum spune el): „presimţiri”, „aparenta lor linişte” şi „tatăl meu viu şi tatăl meu mort”.

În „presimţiri” („mă voi invoca / mă voi răpi mie însumi / din sinele meu cel / mai cuminte // căci pound / s-a ivit / bântuit de pactul făcut cu / walt whitman / într-o staţie de metrou”), predomină freamătul neliniştilor teribiliste („dumnezeu e / comandantul suprem // sângele curge în suflet / şi sufletul în sânge / şi tot aşa” – superbă imagine, teribil aforism, în spiritul disocierilor lui Noica!), în care înţelepţitul, iniţiatul în înţelepţiri umane, devine, cum ar spune Blaga, un „uzurpator al Marelui Anonim”, fără premeditări sau instincte de revoltă, ci prin „relegare”, prin intrări în armonie oarecum trufaşe (în genul celor din „Cântarea cântărilor” - „dragostea este tare ca moartea” - sau, în variante AOV, „am trăit şi am văzut / şi acest anotimp / putred măr ca un peisaj stacojiu”, „am început să / vorbesc singur, vântul / bătea pe strada / îngustă! / am închis ochii” sau „fără margini ţi se va părea / sufletul ne vom respira”).

Trecerea dinspre „presimţiri” în „aparenta… linişte”, în împăcarea-resemnare („a lăsat urme a depăşit întunericul”) a celui „osândit la singurătate”, care „se îngropase adânc în el”, înseamnă „o scurtătură albastră” dinspre „o lume ce s-a închis / în propria muţenie”, înspre „aerul / lumina / oceanul / de deasupra tavanului / sub care locuiam” („cei frânţi au nevoie de pâine şi / apă // duh”), moartea sau starea de „nu mai am inimă” fiind, de fapt, imnica abandonatului în existenţă, în care mai pâlpâie un licăr de speranţă, şi nicidecum efigia sau înveşnicirea celui care şi-a ispăşit condamnarea la viaţă.

„Sângele se rosteşte în fiinţă”

Moartea nu există, există doar poezia morţii, în care predomină conştientizarea deşertăciunilor omeneşti („mereu înconjurat de pereţi / oriunde aş merge / aşteptând moartea!” - Joszef Attila spunea, mai simplu: „Am trăit, muriră şi alţii din asta”) şi nicidecum trăirea de viaţă ca pregătire (dinamică, ba chiar entuziastă) pentru trăirea de moarte. AOV încă desluşeşte moartea drept pierdere, drept golire de alte rostiri ale sângelui în fiinţa celorlalţi („cei ce plâng”), pentru că, insinuând iarăşi înspre Tolstoi, nu-ţi poţi desluşi şi nu te doare propria moarte, ci doar golul învârtejit de nelinişti dintre „infinitul mic şi infinitul mare”.