Mihnea Blidariu: Playlist pentru sfârşitul lumii

Unul dintre cele mai bune romane ale ultimului deceniu, „Playlist pentru sfârşitul lumii” (Editura „casa de pariuri literare”, 2010), poartă semnătura, dar şi pecetea lui Mihnea Blidariu, bucovinean prin bunici, vocalistul şi instrumentistul (chitară armonie şi trompetă) trupelor rock „Luna Amară” şi „The Others”, „recidivist” în literatură, cu „antecedente” lirice, plachetele „No Future” (2004) şi „mânia.Ro” (2006).

Conceput drept aparenţă de povestiri distincte, în care personajele se confruntă, separat şi însingurate până la egoism, cu un dezastru cosmic anunţat (întâlnim tema şi la Mark Twain), romanul „Playlist pentru sfârşitul lumii”, cu capitole care reproduc şi recomandă piese celebre din istoria muzicii rock, oportune pentru a acompania lectura, este, în fond, un fel de „baladă a spunerii de moarte”, dar, ca şi la Mircea Streinul (cu care e înrudit ca tehnică narativă), fără ca moartea să însemne moarte, în sensul încetăţenit, ci, „ştii, omule, de o vreme încoace am început să închid uşile, una câte una. E ciudat, pentru că, nu demult, doream să le deschid pe toate”, aceste două planuri şi metafizice, şi existenţiale („umbra lui se prăbuşi într-un hău negru”) beneficiind de o insolită sinteză: „Aseară a înviat Iisus. În direct. Pe plajă la Mamaia. A fost emoţionant, pentru că a înviat pentru ultima dată. După asta, totul va fi pulbere cosmică – şi s-au dus naibii toată credinţa, şi religia, şi lumânările, şi viaţa, în general”.

„Somnambuli care cutreieră străzile şi viaţa”

Romanul lui Mihnea Blidariu salvează şi etalează cioburile civilizaţiei umane, fiecare ciob însemnând un orgoliu („înseamnă că am ajuns ca toţi ceilalţi somnambuli care cutreieră străzile şi viaţa”), fiecare „somnambul”, ajuns la capăt de cale („drum opus drumului”) sperând să fi însemnat ceva şi să se numere printre eventualii supravieţuitori. Sfârşitul lumii (sfârşitul nu va veni, ci continuă), oricum trăit simultan, deşi, aidoma scânteilor unui foc de paie, doar duratele stingerii par inegale, determină două decăderi comportamentale, unii decăzând în generozitate, alţii, în ferocitate (cea mai agresivă: „E sfârşitul lumii şi eu n-am pregătit nici un cântec pentru asta, deşi s-a anunţat de vreo lună şi ceva”), minciuna, drept condiţie fundamentală a civilizaţiei omeneşti, modificându-şi doar vibraţiile undelor seismice, deşi „lumea a aflat că nu-i adevărat: că simţim, că iubim, că suntem toleranţi… că suntem cumpătaţi şi buni”, deşi „a înviat Iisus. În tăcere. Milioane de oameni îl privesc cum se ridică. A fost ultimul miracol. Miroase a milă şi a spectacol”.

Cioburile civilizaţiei umane, care se întrezăresc în romanul lui Mihnea Blidariu, sunt orgoliile şi individuale, şi comunitare, vanităţile disperării în bătălia inutilă şi ipocrită cu timpul, panica de dinaintea înfrângerii definitive fiind trăită aidoma şi de frunză, şi de câine, şi de Iliescu, Băsescu, Ceauşescu, Bănică-Jr., Becali, Dragomir etc., puzderia de personaje cu nume reale, pe care le întâlnim în paginile cărţii însemnând doar aparenţe, nonbiografii, nonexistenţe, nonoameni. „Sărăcia îi împinge pe oameni la multe. E fascinant, într-un fel, să priveşti felul în care umanitatea şi-a creat cercuri tot mai largi ale constrângerii. În miezul lor, totul e frumos şi parfumat, însă, spre margine, începi să realizezi cât de oribil şi nedrept e totul”. În mod normal, urmează închiderea uşilor, inclusiv a celor nedeschise vreodată.

Decăderea umbrei

„Îl chema Ion. Mai rău de atâta. Îl chema Ion Ion, blestemată fie lipsa de imaginaţie rurală! Oare unde or fi dispărut… acea bogată imaginaţie ţărănească, acea inventivitate care a dus la crearea Mioriţei a legendelor şi miturilor? Ce a mai rămas din ele? Cum s-a ajuns de la meşterul Manole la Ion Ion?”, vibrează un ciob al orgoliilor.

Într-un alt ciob se întrezăreşte un călugăr din Ceahlău, care „nici el nu mai ştia ce căuta în chilie”, dar despre care se crede „cum că ar fi un om sfânt”, care „vorbeşte cu Dumnezeu şi chiar domnul Cristi Tabără realizase un reportaj cu şi despre el”, deşi bietului singuratic „nici o voce divină nu-i adresase, vreodată, vreun cuvânt. De fapt, nici măcar nu se urcase acolo din cauza credinţei în Dumnezeu”, ci din pricina umbrei, care s-a prăbuşit într-un hău negru.

De aici ar trebui să şi înceapă discuţia despre primul roman al lui Mihnea Blidariu, „Playlist pentru sfârşitul lumii”, de la decăderea umbrei (opusul sacrificiului), de la conştientizarea faptului că „nimeni nu s-a sacrificat pentru binele său ori al copiilor săi, ci pentru ca sfârşitul lumii să poată continua”, numai că însăşi discuţia aceasta ar avea nevoie de alte cărţi, ceea ce se întâmplă doar în cazul operelor cu adevărat novatoare. Iar cartea lui Mihnea Blidariu este o astfel de operă.