Anatol Viere: „Cercul Timpului”

Poezia tânără din Bucovina, are în cernăuţeanul Anatol Viere, un reprezentant de frunte, Anatol fiind, ca şi suceveanul Alexandru Ovidiu Vintilă, un mare poet, care poate sta oricând la loc de cinste, pe treptele timpului, alături de marii poeţi Constantin Hrehor, Ion Beldeanu, Constantin Severin, Arcadie Opaiţ, Ilie Zegrea, Vasile Tărâţeanu, Ioan Manole, Angela Furtună sau Arcadie Suceveanu. Nu întâmplător îl alătur pe Anatol Viere lui Alexandru Ovidiu Vintilă, cei doi tineri poeţi copleşind pe cititorul iniţiat de poezie prin erudiţie, prin talent năvalnic şi printr-un spirit novator care aminteşte, cumva, de disperarea oricărei evadări.

„Cercul Timpului”, superba carte nordică de poezie românească, dar scrisă şi publicată bilingv, în română şi în ucraineană, prefaţată de Arcadie Opaiţ, ne dezvăluie un autor „beat de ideile Marelui Nietsche” (Opaiţ subliniază două repere: „Viaţa în care trăiesc eu nu este viaţa unică” şi „Ea întotdeauna se întoarce”), dar cu o identitate, şi filosofică, şi lirică, proprie: „Anatol întâi redimensionează, apoi se implantează în circuitul lumii de azi, cu toate problemele şi suferinţele ei. Poeziile sunt o proiectare în imens, o reflecţie în abstract a Fiinţei şi a timpului supratemporal”. Cu alte cuvinte, poezia aceasta, profund metafizică, urmează regulile taoiste ale intrării în armonie prin sfidarea tuturor regulilor („sunt tânăr încă mă voi pocăi”), pentru a-şi putea utiliza toate disponibilităţile de comunicare („ai cioplit din cuvintele tale uscate / o cupă întoarsă pe dos” sau „ridic umbra mea de la pământ, / o scutur de praf şi o îmbrac”), atunci când păşeşte „prin zona de economie liberă / dintre iad şi rai”.

„Ultima călătorie pe epidermă”

Născut la Colincăuţi, în limba ucraineană, în urmă cu vreo 30 de ani, descoperind limba străbunilor săi abia pe la 14 ani, când întreba, prin Cernăuţi, de o librărie în care se pot găsi cărţi româneşti, Anatol Viere, fără a fi naţionalist tribunard (deşi „raţiunea îmbracă haina epocii”), „balansează între două vârste // parcă între două spaţii-timpuri / oscilante şi proaspăt fabricate”, construindu-şi o identitate distinctă, nealterată de „halucinaţiile memoriei”, ci doar de „ecourile oftărilor ei”, deci o identitate spirituală, cea de deasupra cuvintelor (care construiesc doar în vremelnicie), cărţile lui de poezie (cea luată în discuţie este a treia) făcând parte din „ultima călătorie pe epidermă”, pe epiderma unui imprecizat, în parte spaţiu, în parte timp, în parte subiectivism uman (şi individual, dar şi ca produs al civilizaţiei pământeşti), Anatol fiind, în fond, un „copil al cerului deschis… creat dincolo de timp”.

În măsura în care poezia, ca inefabil, înseamnă, aşa cum sugera şi Alexandru Ovidiu Vintilă, o „umbră a umbrei”, umbra înseamnă şi pentru Anatol Viere inefabilul de dincolo de inefabil, cercul de dincolo de cerc („aş cumpăra şi eu o umbră / (Versace mi-a spus că e la modă)”, „penumbra ta parcă o virgulă / s-a deplasat spre dizidenţa unui cuvânt” sau, cu referire la umbra pe care o ridică şi îmbracă, „umbră cu mâini amputate / şi craniu cu totul dezumbrit… apoi scot umbra murată, / scurgând-o bine de toată cerneala”), planul umbrei (ştiţi vreo concreteţe mai inconcretă a legăturii dintre cer şi pământ?) înlesnind reconstruirea de realităţi vremelnice („pe semnul întrebării / am înfipt un cuvânt”) sau, cum zice el, auto-portretizându-se nonşalant, „iarăşi a încercat un homo sapiens clonat / să cumpere de la cel natural”, mereu înspăimântat, „speriat de condiţiile eternităţii goale”.

„În absenţa timpului, dansa eternitatea”

Într-o trinitate a vremelniciei (ce altceva este existenţa omenească?), în care „prezentul: un tânăr ce creşte din privirile noastre”, „trecutul: un bătrân ce nu va mai întineri / şi va exista numai din memoria noastră” şi „viitorul: un copil ce nu va mai îmbătrâni / şi se va afla mereu în aşteptare”, Anatol Viere, „Inginerul umbrelor” – cum se auto-consacră în acelaşi poem, defineşte un spaţiu poetic important („această hârtie e un cuib de viespi / construit sub urechea ta cea dreaptă”), încă ignorat în sudul Bucovinei, în care obligaţiile faţă de propria noastră identitate sunt călcate de copitele cirezilor care îngroaşă suficienţa festivă a bucovinismului deşănţat al epocii noastre.

Poezia lui Anatol Viere, scrisă şi publicată în română şi în ucraineană, la Cernăuţi, înseamnă sau poate însemna, ca şi poezia ignorată a regretatului poet Ivan Negriuc, dincolo de identitatea ei sublimă de „umbră a umbrei”, şi o punte astrală între cele două suprapuneri de cercuri, Bucovina reală.