Pagina de carte: Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu: Lumea dreptului şi împărţirea dreptăţii de-a lungul timpului la Câmpulung Moldovenesc

Fostul ocol domnesc al Câmpulungului Moldovenesc, o adevărată „republică” în vremurile vechi, continuator, până după anul 1800, al enigmaticei civilizaţii pelasge, prin datină, prin drept şi prin modul de viaţă sau, cum ar spune, sintetizând, Lucian Blaga, prin continuitate a aceluiaşi „câmp stilistic”, beneficiază, datorită lui T. V. Stefanelli, Teodor Balan şi Ionel Dârdală, de un patrimoniu de memorie greu de aflat prin alte locuri prin ţară, „gestionat”, cu înduioşătoare responsabilitate, şi de câmpulungenii de astăzi, inclusiv de soţii Vasile şi Otilia Sfarghiu, autori, printre alte „depozite de memorie”, ai unei interesante lucrări, mai ales din perspectiva Bucovinei istorice, „Lumea dreptului şi împărţirea dreptăţii de-a lungul timpului la Câmpulung Moldovenesc”.

Cartea nu-şi propune să descifreze miracolul continuităţii „legilor belasgine” (încredinţate de Hestia lui Zalmoxis), prin dreptul valah („valaschim”), până aproape de zilele noastre, deşi pasaje întregi din „Iliada” lui Homer şi multe dintre documentele câmpulungene iau în discuţie aceleaşi principii de drept (răscumpărarea capului, privilegiul neamului celui mai apropiat etc.), tot aşa cum nu-şi propune nici identificarea semanticii vechi, deci a înţelesurilor deja uitate, ba chiar banalizate ale cuvintelor, precum sintagma „oameni buni şi bătrâni”, care, odinioară, ierarhiza înţelepţii unei obşti în „oameni buni”, adică bunici, şi „oameni bătrâni”, adică toţi cei şi mai vechi, străbunici, moşi şi strămoşi.

Dreptul în sine este pentru cei doi autori doar un pretext pentru a povesti despre oameni drepţi, care au slujit dreptatea pe meleaguri câmpulungene.

Breasla dreptăţii

Forţând niţel termenii, putem vorbi şi despre o „breaslă” a dreptăţii, mai ales în cazul Câmpulungului, în care „strigacii crainici” din vremea lui Homer sunt aidoma juzilor din „scaunul vorniciei” câmpulungene sau „sfatul bătrânilor”, cum li se mai spunea juraţilor. Documentele câmpulungene prezintă suficiente cazuri de justiţie valahă, pe care cei doi autori le înşiră cronologic, din păcate şi fără dovezi de cunoaştere a notorietăţilor vremurilor vechi, ci interpretând totul exact aşa cum avertizează Lucian Blaga că nu ar trebui să o facem, adică din perspectiva şi în baza notorietăţilor vremii noastre.

Din fericire, cum autorii doar se preumblă pe lângă mărturiile vechimii, contemplându-le şi descriindu-le aidoma unor excursionişti, nu se comit grave erori de interpretare, baza noii lucrări monografice constituind-o Câmpulungul ieşit din matricea lui stilistică, cel de după binefacerile lui Eudoxiu Hurmuzachi şi slujit, şi din perspectiva de „breslaş al dreptăţii”, şi de T. V. Stefanelli. De aici, de la tentativa, soldată cu succes, de tezaurizare a ceea ce înseamnă „începuturile modernizării justiţiei”, începe şi valoarea lucrării soţilor Vasile şi Otilia Sfarghiu, deşi susţineri de genul „etapa tranziţiei de la empirism la ştiinţa dreptului” sunt naive şi gratuite, dreptul valah descinzând, în fond, din dreptul care a constituit temelia şi pentru primul sistem modern de drept al omenirii, cel impus de Licurg.

În general, enunţurile ferme care optează decisiv în defavoarea câmpului stilistic primordial, condamnate, cândva, şi de egipteni, ar trebui evitate de depozitarii de memorie, dacă nu vor să-şi asume riscul de a arunca, involuntar, cu noroi în opera lui Lucian Blaga.

Depozitul de memorie

Ceea ce merită şi atenţie, şi respect în cartea soţilor Sfarghiu, ei înşişi demni de respect desăvârşit, este „depozitul de memorie”, adică informaţiile de genul: „în anul 1859 Câmpulungul a primit... un oficiu districtual mixt, numit Bezirksamt”, „Theodor Theodorovici... a fost poate cel dintâi şef districtual”, „sediul judecătoriei era într-o clădire situată vizavi de şcoala ce astăzi poartă numele „Bogdan Vodă”... Teodor Ştefanelli a fost nu numai un judecător drept şi erudit, ci şi un cercetător asiduu al trecutului ocolului Câmpulung” şi aşa mai departe, o puzderie de nume de judecători, procurori, avocaţi perindându-se, cu frânturi din viaţa lor, prin paginile cărţii, o carte din ce în ce mai vie, când exaltată patriotic („câmpulungenii au constituit un prim comitet de iniţiativă şi organizare a luptei de dezrobire naţională” – să fim serioşi!), dar reconstituind, mereu şi mereu, un anume parfum al urbei, pe care poetul iconar Neculai Roşca o caracteriza atât de dezarmant: „Pe-aici am mai fost, îmi recunosc trecutul”.