Pagina de carte: Ioan Grămadă: „Întâmplări din viaţa unui colecţionar”

Tizul Eroului Bucovinei, câmpulungeanul Ioan Grămadă, mare colecţionar de artă tradiţională românească, dar nu numai, surprinde şi cu o carte de amintiri, excelent sintetizată, în prefaţă, de profesorul Valeriu Maricari („Ioan Grămadă şi-a conceput lucrarea ca o poveste a vieţii sale de om şi de pasionat colecţionar de opere de artă”, dovedind că „are şi talent în ale scrisului, talent de povestitor”).

24 de secvenţe de viaţă şi tot atâtea personalităţi

În cartea colecţionarului câmpulungean există 24 de secvenţe de viaţă şi tot atâtea personalităţi reale, începând cu tatăl său, Nicolai Grămadă, care-i întâmpinase ivirea pe lume cu un proverb rusesc, „Pace noului venit!”, şi sfârşind, din punctul meu de vedere sentimental, cu Mircea Motrici, pe când Mircea avertiza, prin „Lacrima cerului”, cum că doar „Clopotele vor măsura / Cu fiecare dangăt / Veacul din care venim / Secunda în care plecăm”.

Iar portretul duios pe care îl face lui Motrici („Avea un suflet mare, care cred că era direct proporţional cu înălţimea sa”), redimensionat şi în plan reportericesc („Va veni o clipă când pe drumurile voievodale, pe care am călătorit aproape o viaţă, mă voi înălţa la cer”), şi în plan liric („Aşa-i rânduiala lumii / Unii urcă spre cer / Alţii răsar pe pământ / Legănând timpul / În cântec de dor”), probează un spirit critic elevat, Ioan Grămadă, printre altele şi mare culegător de vorbe înţelepte, selectând din munţii de cărţi citite doar înşiruirile de cuvinte cu rol semnificant pentru trăirile sale, o parte din aceste adevărate aforisme, dar nepublicate ca atare, beneficiind de atenţionare şi îndemnând la luare aminte.

De exemplu, spunea Constantin Morariu, autorul primei proze moderne din Bucovina, „Piramida cu pigmei”, dar şi al mai multor studii despre istoria învăţământului românesc în provincia noastră, că „nimic pe lume nu-i poate da omului atâta putere şi noroc - ca şcoala”, iar Ioan Grămadă foloseşte acest citat drept motto, atunci când recreează imaginea primilor săi dascăli, doamna învăţătoare Victoria Mangiurea („Era o doamnă înaltă, uscăţivă, cam între două vârste, cu o privire mai întâi severă, dar din care izvora un zâmbet de blândeţe şi linişte sufletească”) şi domnul director şcolar Ilie Mangiurea („pe care îl asemuiam cu dascălii din amintirile lui Creangă şi Sadoveanu”).

„Oameni şi locuri din Câmpulung, întâmplări şi peripeţii nostime, toate evocate de autor cu măiestrie şi har”

În general, citatele folosite de Ioan Grămadă nu au rolul de a impresiona, pentru că erudiţia domniei sale este reală, nu de suprafaţă, ci rolul de a sintetiza naraţiunea pe care fiecare citat o precede, pilduitor, în acest sens, fiind citatul, semnat de Claudia S. Stoicescu, drept sinteză a capitolului despre „Inaugurarea oficială a colecţiei etnografice”, citat în care se spune că „un muzeu este aidoma unui album de familie, al propriei noastre familii, în care ne vedem străbunii pentru prima oară, acei oameni despre care am auzit povestindu-se, dar pe care nu i-am cunoscut, prieteni şi locuri pe care le-am uitat şi, de ce nu?, chiar pe noi, la vârsta primilor paşi ori a primelor iubiri”. Nu lipsesc, desigur, nici citatele din personalităţi notorii ale culturii universale, precum Montesquieu („Nu cer de la patria mea nici venituri, nici onoruri, nici distincţii; mă simt pe deplin recompensat pentru aerul pe care îl respir şi pacea pe care o apăr”) sau Camus („Călătorim pentru a ne cultiva, dacă înţelegem prin cultură exersarea celui mai intim simţ al nostru, şi anume cel al eternităţii”), Creangă („Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi mai erau în părţile noastre, pe când începusem şi eu a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei”) sau Brâncuşi („Mi-am făcut din copilărie o rezervă de bucurie pentru întreaga viaţă”), dar citatele acestea mărturisesc lăuntricul lui Ioan Grămadă, cel care, atunci când a murit Dragoş Vicol, proba şi un indiscutabil talent poeticesc, scriind, atunci, „în pline sărbători de iarnă”: „Parcă ai plecat în colind / La sfârşit de decembrie / Cu florile dalbe, / Cerbul singuratic / Îşi clătina spre cer coarnele”.

În cartea tizului Eroului Bucovinei, rubedenia lui câmpulungeană, Ioan Grămadă (poruncea bunicul: „Să-i pui tot numele Ion, căci grămădească a fost familia noastră şi tot aşa să rămâie!”), există, aşa cum subliniază Valeriu Maricari, „oameni şi locuri din Câmpulung, întâmplări şi peripeţii nostime, toate evocate de autor cu măiestrie şi har”.

Iar crezul autorului („cel mai important lucru nu este în cât timp ai scris o carte, ci cât timp ai purtat-o în sufletul şi inima ta”) o recomandă drept ceea ce şi este, adică povestea unui om adevărat, cu o viaţă deplină.