Pagina de carte: Eugen Dimitriu: „Lumini fălticenene”

Dincolo de statutul de Martir al Spiritualităţii Româneşti din Bucovina, acordat, în numele părţii de Bucovina care ne-a mai rămas, de liderii Consiliului Judeţean Suceava, domnii Gheorghe Flutur şi Vasile Ilie, în urmă cu un an, cu ocazia Comemorării Arderii Cărţilor Bucovinei, comemorare săvârşită pentru prima dată, din 1952, încoace, Eugen Dimitriu, cărturar, publicist, istoric al culturii - cum l-au tot „decretat”, cu zgârcenie şi poate că şi cu disimulată invidie, toţi cei care doreau, în fond, să-i refuze statutul exhaustiv şi profund de scriitor - ne întâmpină, în al nouălea deceniu al vieţii sale, cu o carte de excepţie, „Lumini fălticenene”, în care îşi valorifică toate calităţile creatoare, de cărturar, de istoric al culturii şi de scriitor.

Pledoarie pentru o capodoperă

Cartea aceasta, vestind o alta, aflată în manuscris, „Lumini bucovinene”, este, fără nici o îndoială, o capodoperă, între coperţile ei pulsând tulburător şi pururi vie o viaţă renăscută, viaţa unei spiritualităţi singulare, cea fălticeneană, pe care o desprinde din vremelnicie, cu gesturi mistice de grădinar priceput, pentru a o replanta în solul fertil şi propice al memoriei. Fertil şi propice, deşi sunt mulţi cei care nu au habar de existenţa acestui colţ pământesc de rai, numit memorie, în care se durează, în cele din urmă, identitatea reală a unei naţiuni.

Pelerin prin vremuri, arheolog al spiritului, recuperând, cu migală, vreme de decenii întregi, cioburile nepreţuite ale adevăratei existenţe româneşti, Eugen Dimitriu, scriitor înnăscut, care trăieşte cuvintele limbii române cu vocaţie de iniţiat, păşeşte, umăr la umăr, prin curgerea curgerii, alături de corifeii spiritualităţii noastre, pe urmele fălticenene ale durabilităţii, şi povesteşte, şi intră în dialog cu acele personaje exemplare, şi le portretizează cu pâlpâirile luminoase ale sufletului său ostenit, asumându-şi, cumva, şi destinul tragic al pictorului Aurel Băeşu, cel care a murit sărac, deşi încredinţase civilizaţiei pământeşti o adevărată comoară. Prin scrisul lui Eugen Dimitriu, vremurile se întrepătrund, se influenţează, se recreează, oferindu-le generaţiilor şansa de a-şi onora datoriile şi faţă de trecut, şi faţă de viitor, iar transferul acesta fluid de lumină veşnic vie dintr-un veac în celălalt vizează şi sublimează chiar şi lumea obişnuită, cea aparent cenuşie şi fără de umbră a existenţelor comune, conştientizându-se, astfel, şi o istorie comunitară insolită şi care merită mai multă atenţie, mai multă preţuire. Prin scrisul său de scriitor cu adevărat înzestrat, însetat de trecut şi de viitor, Eugen Dimitriu, cel care, în fond, a izbutit să guste din miticul izvor cu apă vie al adevăratei noastre istorii, devine purtătorul de aură distinctă, deşi năzuia spre descoperirea cununilor de lumină ale înaintaşilor, cununi de lumină care nu contenesc să contureze lumi uitate, care capătă, prin scrisul lui Eugen Dimitriu, şi însufleţirea firească, într-o superbă suprapunere de fireşti însufleţiri.

Expresii ale unui suflet scriitoricesc profund

Eugen Dimitriu, cărturarul, publicistul, istoricul, ba chiar filosoful culturii, este şi un scriitor de primă mână, naraţiunile lui, în ciuda aparenţelor, fiind expresii ale unui suflet scriitoricesc profund, în care mintea, ca depozitar de memorie şi de opinie, dă greutate, ba chiar materializează ceea ce, aparent, ţine de mistic şi de metafizic. Iar dincolo de mistic şi de metafizic există realitatea obştească, scoasă din cenuşile ei plate şi atemporale prin interferări cu „orele astrale” fălticenene, cum ar zice Zweig, cele definite de Eminescu, Creangă, Gorovei, Lovineştii, Cazabanii, Ciurea, Labiş şi întreaga pleiadă de creatori, care înveşnicesc, adesea nemeritat, dulcele târg al Fălticenilor. Viaţa comunitară, ea însăşi cenuşie, devine, în scrisul lui Eugen Dimitriu, parte a unor existenţe exemplare, istoricizându-se şi începând să conteze şi ca nostalgie, dar şi ca sfinţenie ciudată şi tulburătoare, graţie incontestabilului talent scriitoricesc al nonagenarului martir sucevean, un talent inimă şi minte, care determină consecinţa literară.

Eugen Dimitriu, scriitorul sucevean pururi tânăr, risipeşte „Lumini” asupra contemporaneităţii noastre şi, tocmai de aceea, nu mă sfiiesc să susţin, în vremea încredinţării tiparului a unei adevărate trilogii a Luminii, începând cu „Lumini fălticenene”, continuând cu „Lumini bucovinene” şi întregind, firesc, tot prin „Lumini”, o indiscutabilă vocaţie, că opera aceasta, pe care o argumentez sumar, este prima capodoperă suceveană a contemporaneităţii noastre.