Am plecat cu emoţii spre concertul AC/DC, mai ales că semnele nu erau din cele mai bune: duminică am constatat că-mi expirase paşaportul! Aşa că luni dimineaţă, cu o zi înainte de concert, eram la Serviciul Paşapoarte… de unde, cu mulţumiri pe care le transmit acum, din inimă, în 15 minute plecam cu paşaportul nou-nouţ în borsetă. Despre şoselele patriei, pe ruta Bistriţa-Cluj-Oradea-Timişoara, cu alt prilej, că acum n-am chef de înjurături.
Intrarea în Serbia fără probleme: viza nu costă nimic, nici taxă de drum nu se percepe. Însă, preveniţi fiind că restricţiile de viteză trebuie respectate, ne-am îmbolnăvit de nervi mergând cu 40-60 la oră cei 70 de km până la Belgrad. Prilej de a „admira” peisajul: o ţară săracă rău, în paragină, parcă ancorată în anii ’60! Case dărăpănate, maşini flenduri, ce mai: m-am bucurat pentru prima oară în mulţi ani că vin din România, o ţară prosperă faţă de Serbia!
În Belgrad, un oraş sufocat de trafic, până am ajuns la Stadionul Partizan, ne-am îmbolnăvit de nervi. Ultimele indicaţii le-am primit de pe trotuar, în engleză, de la unii în tricouri AC/DC. În timp ce plecam i-am auzit vorbind între ei: româneşte! În jurul stadionului, ca la Woodstock: un părculeţ plin de fani, (mai treji sau mai beţi), cu W.C.-uri omologate în boscheţi, la 10 metri de blocuri, vreo trei cârciumioare cu grătare, fum, bere, multă bere, şi tot soiul de vânzători de obiecte AC/DC contrafăcute (tricouri, insigne, cd-uri, etc.).
În deschidere, un grup excepţional de rock The Answer. Reţineţi-l, că veţi mai auzi de el. ...
 

*
 

Şi vine ora 22: o explozie de lumină, un filmuleţ porno rău proiectat pe ecranul din centrul scenei, cu cei 5 demenţi personaje de desen animat, călătorind cu un tren. Desigur, „Rock’n Roll Train”, piesa care deschide albumul “Black Ice” (piesă cântată şi ea pe la jumătatea concertului), iar după vreo 3-4 minute ecranul se sparge şi izvorăşte de undeva o locomotivă (de aia veche, clasică) care va rămâne acolo şi va scoate flăcări, fum, lumini şi multe altele până spre final. Lumea înnebuneşte când apare Angus Young, omul care înseamnă de fapt AC/DC: un chitarist despre care te întrebi, în fiecare secundă din cele două ore, de ce totuşi nu moare pe scenă. Magician al chitarei, în transă, desfigurat aproape, cântă nu cu mâinile, ci cu sufletul. Zecile de mii de spectatori urlă, sar şi cântă, de la primul vers până la ultimul, fiecare piesă.
... Şi-au fost toate: „The Jack” (piesa mea favorită), cu Angus întorcând la finalul numărului de semi-striptease fundul către public - pe chiloţii galbeni având scris, pe cele două fese, AC şi DC -, apoi “Hell’s Bells”, cu clopotul coborând din înaltul scenei şi cu Brian Johnson (niciodată vocea nu i-a sunat mai bine!) sărind pe frânghia atârnată de acesta şi bălăngănindu-se undeva pe la vreo 4 metri înălţime, „Whole Lotta Rosie” (cu o Rosie gigantică, gonflabilă, coţopenită pe locomotivă ca pe un cal şi bătând ritmul din picioarele şi sânii monstruoşi).
Totul, absolute perfect: sunetul curat ca lacrima (şi deloc supărător: nici urmă de başi care să te lovească în maţe), luminile de un bun gust desăvârşit, tunurile care au tras salve la “For Those About to Rock: We Salute You”.
“Thunderstruck”, “T.N.T.” şi “Highway to Hell” au fost şi ele… dar ce n-a fost!? Inclusiv corniţe cu beculeţe din care aveau pe cap câteva zeci de mii de spectatori… dar şi scena, care avea, sus de tot, câte o pereche pe fiecare latură.
 

*
 

Gata, că aş putea scrie un roman, nu un biet articol despre acest eveniment. Dincolo de fericirea de a-i fi văzut pe viu, rămâne regretul de a nu-i fi putut avea aici, la noi. Dar dacă se întâmplă, totuşi minunea şi vor veni spre sfârşitul turneului, hotărârea mea e luată: vom merge din nou să-i vedem. Iar pentru cei care încă n-au făcut-o, un sfat: duceţi-vă după ei oriunde în lume. Oricât v-ar costa, treceţi suma nu la „pierderi”, ci la câştig. Unul enorm.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Concert de vis într-o ţară de coşmar.

Comentarii