Traumele și stresul posttraumatic

Cu cât o traumă se ivește mai devreme în viață, cu atât mai mare este pericolul apariției unor consecințe grave și pe termen lung. Uneori chiar și circumstanțe mai puțin dramatice au efecte vaste. De exemplu, volumul hipocampului se diminuează atunci când relația copiilor cu persoanele de referință are de suferit. Cercetările au demonstrat faptul că, după trăirea unor experiențe de violență sau de neglijare, volumul creierului copiilor afectați s-a diminuat cu până la 20%. Și cortexul prefrontal a fost afectat.

Talamusul este un centru de triaj și centralizare a informațiilor. El are o importanță esențială pentru înțelegerea traumei. Toți stimulii senzoriali care ajung de la periferie în talamus, prin intermediul organelor de simț – auzul, văzul, mirosul, pipăitul –, sunt filtrați și apoi sunt transmiși mai departe, către amigdală, pentru a fi evaluați.

În cazul în care talamusul declanșează și trimite semnale neuronale la alte segmente ale creierului, se eliberează automat cantități mari de hormoni de stres, cu scopul de a pregăti organismul pentru reacția de „luptă sau fugă”, creând, astfel, disponibilitatea de a realiza o performanță maximă. Acest echilibru între creierul emoțional și cel rațional este hotărâtor pentru bunăstarea noastră și pentru sănătatea noastră pe termen lung. Numai atunci când ambele părți ale creierului funcționează în paralel, se poate ajunge la o stare echilibrată, la un punct de mijloc între extremele surescitării și încremenirii.

Stresul traumatic inițiază o modificare majoră a acestui echilibru instabil. Ori de câte ori organismul consideră că se află în primejdie sau chiar într-un pericol mortal, ca urmare a unei situații reale sau percepute, părțile creierului încep să funcționeze la o viteză mai mică, recurgând la modalități de funcționare mai vechi, testate pe termen lung. Creierul rațional este dezactivat primul, fiind urmat și de sistemul limbic. În cele din urmă, controlul este preluat de creierul reptilian, care declanșează reacția de luptă sau fugă controlată de trunchiul cerebral sau chiar reflexul de a face pe mortul, ca o ultimă opțiune. În funcție de gravitatea pericolului, aceste planuri de urgență se sustrag complet controlului conștient și influenței exercitate din exterior.

Între timp s-a stabilit că traumele pot deteriora funcționarea componentelor cerebrale menționate mai sus, în special cea a cortexului median prefrontal, a amigdalei și a hipocampului, și pot perturba masiv echilibrul fiecărei structuri. Într-o cercetare realizată în anul 2014 s-a demonstrat clar relația dintre stresul traumatic, stresul oxidativ și tulburarea de stres posttraumatic, precum și consecințele acestora asupra neurodegenerării și îmbătrânirii celulare. În cazul unei tulburări de stres posttraumatic (TSPT), echilibrul la nivelul structurilor componente ale creierului se modifică radical. Atunci când cortexul prefrontal își pierde proprietățile sale evaluative și modulatoare, oamenii nu mai pot controla și reprima impulsurile care iau naștere în segmentele inferioare ale creierului.

Atunci când în urma unei traume capacitatea de reglare și ajustare a amigdalei are de suferit, iar majoritatea stimulilor recepționați semnalizează permanent numai amenințări și pericole, oamenii nu mai pot să se simtă în siguranță, să se relaxeze sau să se regenereze. Astfel, ei ajung să aibă un stil de viață în care sistemul nervos parasimpatic este permanent activat, ceea ce necesită un consum mare de putere și de energie. Atunci când trauma continuă să afecteze persoana din punct de vedere emoțional, iar cortexul prefrontal nu mai este capabil să-și îndeplinească funcția sa de limitare, reacțiile corporale corespunzătoare se declanșează neîncetat din pricina eliberării continue a hormonilor de stres, fiind, astfel, activate pe termen lung. Din cauza suprasolicitării interioare permanente, ele fac posibilă apariția numeroaselor complicații care duc la îmbolnăvire. Acest mod de funcționare bazat pe o activare permanentă duce, mai devreme sau mai târziu, la epuizare și la dezvoltarea sindromului burnout. Acest lucru explică de ce sindromul burnout poate fi considerat drept o consecință a traumei.

Psiholog Mihai Moisoiu