Femeile din zona Dornelor se adună săptămânal în cadrul unei șezători găzduite de Muzeul Etnografic Vatra Dornei

Perpetuarea frumuseții costumului popular din Țara Dornelor și nu numai a devenit de câțiva ani o preocupare a femeilor care știu mânui acul și ața, în cadrul unei șezători săptămânale. Zeci de femei se adună sâmbăta în încăperile Muzeului Etnografic din Vatra Dornei, pline de dorința și entuziasmul coaserii unui nou model de altiță sau încreț pentru cămașă, încondeierii unor ouă sau realizării unor frumoase mărțișoare.

Prin colaborarea cu reprezentanții muzeului dornean, ele beneficiază de valorosul patrimoniu textil al muzeului, din care își pot extrage în orice moment inspirația. Valoroasele lucrări realizate în șezătoarea dorneană au ajuns în garderoba celor care le-au creat sau reprezintă acum mândria unor conaționali care își duc viața pe alte meleaguri.

O șezătoare apărută din dragostea pentru costumul pe care femeile își pun sufletul

Ideea constituirii acestei șezători s-a cristalizat în urmă cu cinci ani de zile, când dorințele individuale ale unor doamne din zona Vatra Dornei s-au reunit. Au luat legătura atunci pe rând cu conducerea muzeului dornean Paraschiva Abutnăriței, Lorica Botta, Adriana Gavril, Nicoleta Irimescu, Minorica Negrea și Domnica Netea, care și-au arătat dorința de a învăța sau de a-și dezvolta meșteșugul împreună, în cadrul unei șezători de sâmbătă sub acoperișul muzeului.

Pe Lorica Botta am găsind-o lucrând la o cămeșă și ne-a povestit:”O primă propunere am primit-o din partea doamnelor de la șezătoarea suceveană și am întrebat-o atunci pe doamna Nicoleta Irimescu de ce nu se face și la noi șezătoare.  Am stabilit să vorbim cu doamna Minorica Dranca la muzeu și într-o zi de vară călduroasă mi-am luat câteva costume și am venit la doamna Minorica, care s-a arătat încântată de ideea noastră de a face o șezătoare de lucru în cadrul muzeului. În cei cinci ani de când funcționăm ne-am adunat câte una, câte una, au venit aici doamne care nu mai cususeră niciodată și care până la urmă au făcut niște lucrări grozave. Așa sunt doamna Rozalia Moraru și Glicheria Lakatos sau, uitați, doamna care a venit astăzi cu fiica, să-i coase o cămașă pentru Balul Gospodarilor. Coasem după modele din muzeu, fiind ajutate mult de doamna Minorica, și am mai găsit și noi modele foarte multe. Nu-i atât de simplu de cusut o cămașă, trebuie să știi să o croiești, trebuie să respecți niște reguli, la altiță, la încreț, la râuri, la costișatele de pe mânecă, toate au niște cutume care trebuie respectate. Pe lângă acele cutume, fiecare femeie își pune sufletul ei, cu cămașa tu vorbești când coși la ea, cu cămașa aceea plângi, cu cămașa aceea râzi, ea este un copil sau un prieten de-al tău, de aceea se cheamă și <haină îngerească>. Tu vorbești exact cum te rogi la icoană cu cămașa aceea, toate gândurile care îți trec prin cap sunt acolo, pe cămașa aceea puse, de aceea au și rămas probabil niște modele atât de frumoase. Femeia româncă este un specialist în broderie, fără însă a fi deplin recunoscută. Când ajungem în străinătate și ne îmbrăcăm cu hainele noastre toți le pipăie, ca și cum ar vedea o minune. Românii din străinătate îndrăgesc mult costumul popular, probabil că dorul de țară îl pun pe haina pe care o poartă. Este o mândrie, este o onoare și o binecuvântare, aceste cămăși dacă le pierdem, ne pierdem pe noi ca nație. De aceea trebuie să facem șezători în care, uneori mai multe, alteori mai puține, să ne punem mintea la lucru și să continuăm a coase aceste frumoase piese de port, pentru că în acest mod altfel ne trece timpul și altfel îmbătrânești. De aceea bunicile noastre trăiau câte 100 de ani, pentru că aveau de lucru și le era bine.”

Sprijinul personalului muzeal și patrimoniul muzeului dornean, puse în slujba creației

Șezătoarea este găzduită în incinta muzeului, pentru că doamnele care s-au autoconstituit în grupul acesta de lucru cunoșteau instituția și apreciau în mod deosebit cămășile și în general patrimoniul textil al muzeului. Doamnele au fost fascinate în momentul în care au început să descifreze textul arhetipal al vechilor modele tradiționale existente nu doar în muzeu, ci chiar în lăzile de zestre sau chiar pe cămășile mai noi.

Minorica Dranca, muzeograful instituției, ne-a povestit: ”Să găzduiești o șezătoare nu e doar o bucurie sau doar o satisfacție profesională, noi ne-am constituit ca o familie. Așa cum în general familiile se adună la masa de duminică sau cu anumite ocazii sărbătorești, noi ne adunăm sâmbăta. Nu ne-am propus să reconstituim o șezătoare tradițională, pentru că ar fi fost ceva destul de artificial, dar cu anumite ocazii ne îmbrăcăm în port, iar dacă avem public spunem povești. Noi ne-am propus să reușim să reproducem discursul ornamental al satului românesc din zona Dornelor și nu numai. Eu la rândul meu am fost impresionată de bucuria pe care au avut-o ele și plăcerea de a realiza aceste lucrări. Cred că este bucuria unui scriitor care reușește să-și pună pe hârtie gândurile și simțămintele. Dar mai presus de toate, ele simt nevoia firească și spontană de a se exprima, mai ales într-un cadru în care sunt înțelese și pot înțelege și învăța. Între ele are loc un schimb de idei, modele și informații, care merge uneori spre publicul larg. Aceste doamne au îmbrăcat nunți, cumătrii, oameni plecați de multă vreme peste hotare, care au venit în țară și și-au comandat cămăși, curele cu mărgele, bundițe, bijuterii din mărgele sau ouă încondeiate, pentru care, cel puțin înainte de Paște, cererea ia o amploare ieșită din comun. Ne-am dori ca în decursul anilor care vin să reușim să acoperim cererea în această perioadă și toți cei interesați de minunatele ouă încondeiate să știe că le pot găsi și la Muzeul Etnografic din Vatra Dornei.” 

Muzeul Etnografic Vatra Dornei a fost organizat și se prezintă în forma actuală din 1988. Această ramură a clădirii din cadrul Primăriei Vatra Dornei a fost destinată organizării unui muzeu de însăși întemeietorul acestei clădiri de excepție, primarul de atunci, Vasile Deac. După organizarea primului muzeu în aceste încăperi ale clădirii, multe din exponate s-au risipit în timpul trecerii pe aceste meleaguri a celor două războaie mondiale. După 1945, aici a funcționat pe rând o bibliotecă, un muzeu care s-a împărțit apoi, exponatele de științe ale naturii luând calea actualului muzeu de pe strada Unirii, deschis în 1977. În actualul spațiu generos al muzeului pot fi vizionate exponate de artă populară de o mare valoare artistică, adunate din toată Țara Dornelor în ultimele zeci de ani.