Amintiri din Comunism

Mama muncea cu ziua, ca o servitoare, pentru 15 lei, pentru a strânge banii. De unde de altundeva? Grâul nu era copt, porumbul şi cartofii la fel, lapte de vacă nu ducea la vândut, nici găini şi pui, iar oile erau la stână. Mult mai bine s-a trăit în timpul războiului, spunea bunica, până la refugiul din primăvara lui 1944, când tot ce era în casă şi pe afară a fost furat de hoţi din comuna Costâna. Mai târziu, mama a văzut la cineva nişte unelte agricole şi scule de tâmplărie ale tatei. Copilăria mea, cu ţurţurii de gheaţă pe post de bomboane… Cam aşa a început nefastul comunism. Problema e că n-aveam bocanci iarna, uneori umblam desculţ până la Crăciun, dacă nu ningea tare. Dacă aş fi rezistat, aş fi mers desculţ toată iarna. Dacă aş fi avut tenişii albaştri de 40 de lei, îmi ajungeau mai mulţi ani. Tenişii au fost visul nerealizat al copilăriei mele. Nici nu m-aş fi gândit să-i port vara. Erau pentru iarnă, cu ciorapi de lână, pe care mi-i împletea sora mea. N-am avut şi gata, vorba lui Creangă. Şi, în acei ani, cum am mai spus, tovarăşul Nicolae Ceauşescu studia la Moscova, promovat cu certificatul de patru clase primare direct la Academia Militară „Frunze”. Acolo a învăţat să folosească armele de vânătoare, precum aristocraţii, o blasfemie a comunismului. Nici Lenin, nici Stalin nu au vânat. Doar Nikita Hruşciov, un om politic excentric, care ameninţa că va distruge definitiv Germania, dacă se înarmează cu NATO. După părerea mea, Germania ar fi trebuit menţinută sub ocupaţie încă o mie de ani, când era planificat să se termine imperiul lui Hitler.

Aproape 7 miliarde de oameni sunt cam mulţi, spun unii savanţi, pe urmele lui Malthus. Nu cred că nu s-ar descurca şi 10 miliarde, sau chiar 20, dacă vor fi mâncate toate celelalte fiinţe, despre care cărţile sfinte spun că au fost create de marele arhitect pentru hrana oamenilor. Mai puţin porcii şi şerpii. Dar porcii sunt cei mai mâncaţi, de vreo 5 miliarde de fiinţe umane, locuitori ai Pământului. În final, vor fi mâncate toate vietăţile, apoi va veni canibalismul. Evoluţia merge implacabil înainte, orice ar zice preoţii la lecţiile lor de religie. Eu n-am făcut nicio oră de religie şi mama nu s-a supărat. Mă punea ea în genunchi, să mă rog. Pe la 5-6 ani, ştiam Tatăl Nostru şi Crezul. Sora mea, chiar dacă a tot rămas repetentă, până în clasa a treia, m-a învăţat totuşi să citesc înainte de a merge la şcoală. În clasa întâi, citeam în abecedar, ca în Toamna patriarhului, Ana are mere. Apoi, în clasa a doua, am învăţat poezia Ariciul. Dar, la şcoală, mă uitam mai mult pe peretele stâng, acolo unde erau portretele celor patru mari dascăli ai proletariatului, Marx, Engels, Lenin, Stalin. Şi, în acest timp, tinerii locotenenţi torţionari de la Aiud şi de pretutindeni conduceau cu fermitate închisorile cu duşmanii poporului, aşa tineri cum erau. Ministru de Interne era tovarăşul Teohari Georgescu, curat cominternist, un mare iubitor al poporului muncitor exploatat efectiv până la 11 iunie 1948, când s-a făcut naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, a bogăţiilor solului  şi subsolului. Mulţi au uitat de 11 iunie 1948. În Bucureşti era o stradă 11 Iunie, în toate oraşele la fel. Nici Suceava nu a fost scutită. În Bucureşti mai este şi astăzi, în apropierea pieţei Moghioroş. Ne-a scăpat de ei, adică de deviaţionişti, marele Stalin, care atunci aproba orice acţiune de demascare a duşmanului de clasă, cocoţat în vârful partidului. Asta în toate ţările frăţeşti de democraţie populară. La moartea lui, profesorii plângeau în cancelarie, în frunte cu directorul Lateş. În clasă a venit plângând profesoara Vatui, de română, şi ne-a spus că a murit I. V. Stalin. Dacă ar fi venit profesorul de rusă sau cel de geografie ne-ar fi spus: plângeţi şi voi, boilor! Cred că eminentul profesor de istorie Constantin Ignătescu râdea pe ascuns în camera lui, unde stătea în gazdă la fostul învăţător Vasile Cocârlă, chiabur, cu o casă frumoasă, cu şură mare, căruţă cu doi cai, vaci şi porci. Cât a fost suspendat din învăţământ (de fapt tot timpul), lucra singur tot pământul. Arat, semănat, prăşit, cules, adus acasă în şură şi în podul grajdului. Doamna Galina nu era vinovată că soţul ei era chiabur şi mergea la şcoală normal. Şi cine conducea organizaţia de bază PMR? Potlogarul Nicuţă Butnar, care fusese îngrijitor la sfatul popular, apoi responsabil cu staţiunea de montă şi, din nou, om de serviciu la şcoală şi la căminul cultural.

Poporul nostru minunat, daco-român, cum spun istoricii noştri patrioţi, iubitori de neam, cei din trecut şi cei din comunismul de după 1945, a trecut prin mari încercări. Mama spunea: capul plecat sabia nu-l taie. Ar fi fost bine să fie aşa. Mama era o ţărancă mioritică uneori, alteori îi blestema pe cei morţi şi pe cei vii: crăpa-i-ar rânza!, dar-ar ciuma în el, să nu-i putrezească ciolanele! (ceea ce se mai şi întâmplă), nu l-ar primi pământul! (ceea ce nu se întâmplă). Mama i-a urât pe comunişti, activişti şi cei cu maşina neagră până a reprimit pensia de văduvă de război, în 1966. Pe urmă s-a mai domolit. Se mulţumea cu lotul ajutător, lucra aproape pe gratis la CAP, era chiar bucuroasă că nu mai trebuie să are tot pământul, cum făcea prin 1950. După 1990, n-a interesat-o deloc fostul pământ. Nici vorbă să meargă să-l vadă. De altfel, a mai trăit doar trei ani.

Vechii activişti care-şi tot fac firme capitaliste sunt supăraţi pe mine că nu laud comunismul şi mai ales Cântarea României, un gen de artizanat cultural-artistic şi folcloric, care s-a amplificat în prezent. Poeţii bolşevici sunt acum, chiar la bătrâneţe, existenţialişti şi dadaişti, au uitat de iubitul partid, scriu în continuare şi-şi publică opere complete, ca maestrul bolşevic Mihail Sadoveanu. Criticii zişi literari de câteva parale turceşti glorifică false glorii din trecutul şcolii de literatură condusă de Mihai Novicov, un mare critic cominternist realist-socialist. Parlamentarii, care cu toţii sunt de nu ştiu câte parale, jumătate au doctorate aprobate de miniştri absolvenţi ai Academiei „Ştefan Gheorghiu”. Universităţile din toată ţara, de stat şi particulare, dau şi titluri de doctor honoris causa. Pentru doamna Ceauşescu, bancul vremii spunea că i s-a dat titlul de doctor honoris pausa. Gura lumii n-o închide decât moartea, conchidea aceeași unică mamă a mea, așteptând ca Dumnezeul ei s-o reînvie la sfârșitul lumii, în iad sau în rai.