Amintiri din Comunism

Primarul nostru de până în 1952-1953, Gheorghe Goian, cum am spus demult, a stricat două treimi din grajdurile boierului reacţionar şi, mai ales, depozitul de cereale din câmp, pe care eu încă îl vedeam din colţul şopronului în care trăiau porcul şi oile noastre. Tot pe atunci, şi-au făcut şi el şi alţii case din cărămidă. Dar cărămida recuperată, în marea majoritate, a fost dusă în altă parte, în altă localitate, poate în Suceava, unde se reconstruia fabrica de la Iţcani. A mai stricat, inutil, şi turnul de apă al conacului. Mama îi spunea curtea boierului. Evident că boierul n-a prea fost iubit de ţăranii din comună. Poate cu excepţia chiaburilor. Deja mama le spunea burjui, nu ştiu pe unde auzise acest nou nume revoluţionar rusesc. În acel timp, tovarăşul Nicolae Ceauşescu era la Moscova. La toate şcolile şi în cărţi se scria, atunci, Moscova şi Dostoievschi. Era o tendinţă de românizare a limbii ruse, doar strămoaşa ei a dat multe cuvinte limbii române, încă din secolele VI-VIII, când s-a format, cum spun savanţii. Noua Academie a RPR avea, în sfârşit, drept membru şi o femeie, Raluca Rîpan, din Cluj. Nimeni nu ştia ce descoperise. Mai târziu, a urmat-o Ana Aslan, cu leacurile ei, Gerovital H3, băbeşti şi inutile. Trata boşorogi politici din ţară şi străinătate, care aveau nevoie de leacuri din strigoaie.

Mă tot întreb de ce în acei ani şi mai înainte nu a dat bacilul Koch şi în tovarăşii Ceauşescu, Gheorghiu-Dej şi toţi membrii biroului politic, cei cu portretele pe peretele din dreapta al clasei a doua. Şi de ce oare mureau de tuberculoză doar tineri elevi în ultimele clase ale liceului din Suceava? Flăcăii desculţi, cu cămeşe şi izmene din cânepă, nu aveau nimic. A murit, în acei ani, o fată din vecini. Despre unii ţărani răi şi proşti, chiar de pe uliţa noastră, nu prea am vorbit. Doi m-au insultat aşa de tare că nu-i pot uita nici acum… Unul mi-a spus, râzând, în casa unchilor mei, că sunt un pui de … Era o expresie mârlănească, iar mârlanul a crăpat cosind iarba, după puţin timp. Altul m-a înjurat o seară întreagă, în drum spre Costâna de la Cajvana, unde fusesem la moară cu căruţa vecinului Ion Sava, zis Împăratul, zis Ghica.

Să revin, fără mare plăcere, la subiectul vechi: ce mai scriu foştii membri ai CC, ai secretariatului CC etc.? Diferite gunoaie bolşevice scriu memorii în care se dau drept dizidenţi, dând vina mai ales pe Elena Ceauşescu, ceea ce e nedrept. Cei din generaţia mea, inclusiv foştii puşcăriaşi politici (eu am fost membru PCR 20 de ani – atenţie la cotizaţia mea, pe unde o fi oare?), nu admit că în 1990 trebuia folosit AK-ul 47 făcut la Cugir. O armă perfectă, supremă, cum spun americanii. De fapt, s-a folosit AK-47 în mod tragic, parte din prostie, parte datorită regiei agenturilor străine necunoscute, şi numai în Bucureşti au murit peste 1000 de tineri, îndeosebi. Niciun membru al CC al PCR, din cele câteva sute, doar vreo 20 de miliţieni la Sibiu plus timişorenii.

N-a murit de tuberculoză, în anii 1950-1960, niciun scriitor realist socialist, clasic în viaţă. A murit, cu un secol în urmă, marele Bălcescu, cel mai pur patriot român, alături de Eminescu şi Avram Iancu, asta după cuvintele drepte ale unui alt gunoi bolşevic, Geo Bogza. Sper că nu mai e în cărţile şcolare de acum. Bolşevicii ilegalişti nu prea au murit de TBC, inclusiv enigmaticul Vasile Roaită. Nikos Beloianis, Bernat Andrei, Donca Simo şi alte nume de străzi din toate oraşele. Ce făceau ilegaliştii? Luptau împotriva exploatării poporului muncitor. Nu mai puteau ei de viaţa grea a proletariatului. Aveau, totuşi, un microb, nu cel descoperit de Koch. După 1950, activiştii aveau penicilină de la imperialişti, avea întregul popor, am avut şi eu, mulţumită lui Alexander Fleming. Un alt medicament al activiştilor şi torţionarilor securişti de atunci era ţuica românească, rachiul în sticle monopol, apoi vodca. Au crăpat mulţi, mai târziu, de ciroză. Dacă Corneliu Coposu a spus că-i iartă pe torţionari, atunci de ce nu a fost primit în guvernul Petre Roman, de ce se temea Silviu Brucan, părintele revoluţiei române, în mersul ei bălcescian? Şi cum i-au făcut partid seniorului Coposu, securist lângă informator, activist lângă miliţian, procuror militar lângă câţiva foşti puşcăriaşi? Şi a venit vremea să citim cărţile lui Niculescu-Mizil, Silviu Curticeanu, Ştefan Andrei, romanele lui Dumitru Popescu şi Nişte ţărani, de nu ştiu ce politruc, care au trecut pe la Banca Religiilor, ei, ateii declaraţi, puşlamalele! În ianuarie 1990 nu s-au întâlnit cu AK-47. Aşa a fost să fie, poporul român îşi duce în continuare crucea, venerând oasele purtate de preasfinţiţii părinţi ajunşi sfinţi.