Amintiri din Comunism

La ţară, bravii ţărani urmăreau copii de mici dacă vreunul o ia razna cu stânga. Nu-i durea capul că ar fi scris cu stânga, ci se gândeau cum va cosi cu acea mână. Invers? Sau cum ar fi ţinut furca şi sapa, doamne fereşte? Cu înjurături şi pedepse adecvate părinţii îi corectau pe cei care puteau deveni stângaci. Dar şi învăţătorii urmăreau acest fenomen. Dacă un muncitor ajuns în uzină era stângaci? Inversa fluxul tehnologic, ca în filmul lui Chaplin. Ce-ar fi zis poporul muncitor dacă l-ar fi văzut pe conducătorul iubit că semnează cu toată autoritatea şi competenţa un decret cu mâna stângă? Puşchea pe limbă! zicea mama. Oricum n-ar fi putut face semnul clasic al extragerii rădăcinii pătrate. Dar de unde ştia tovarăşul Ceauşescu să facă semnul grafic al extragerii rădăcinii pătrate dintr-un număr? La şcoală, până în clasa a IV-a, încă nu se învăţa. A făcut liceul, după academia militară „Frunze” de la Moscova, la fără frecvenţă, evident, ca şi cele două facultăţi, de la „Ştefan Gheorghiu” şi ASE. Diplomele sunt şi acum pe undeva. Dacă le-au furat revoluţionarii, se găsesc, cu siguranţă, în actele instituţiilor amintite. Cele de la „Ştefan Gheorghiu” puteau fi auncate la DCA. Tânăr fiind şi iubind oraşul cu străzi şi trotuare, fără noroiul celebru al copilăriei mele, râvneam la un post de funcţionar la DCA. Drumul în pantă spre lunca Sucevei, pe lângă frumoasa biserică a Mirăuţilor, era romantic şi parcă ajungeai în Suceava lui Ştefan cel Mare.

Gheorghe Gheorghiu-Dej, despre care nu mai vorbeşte nimeni din cei care l-au cunoscut, vorbea, în general, citind texte scrise de politrucii lui, cu un uşor accent moldovenesc, fiind născut la Oneşti, unde a început să amplaseze uzine chimice. A uitat lumea şi de uzinele chimice de la Borzeşti şi, mai ales, de la Săvineşti, în judeţele Bacău şi Neamţ. Atunci a început fabricarea fibrelor sintetice. Săvineştiul avea o bună echipă de handbal, Relonul. Peste ani, adică în 1970, am văzut la TV, la un cămin cultural, un meci din finala campionatului mondial de fotbal, câştigat de echipa republicii noastre socialiste. Gaţu, Stângă şi alţi celebri handbalişti campioni mondiali. La rugbi aveam un jucător celebru: Enciu. Eram, neoficial, a şasea naţiune la acest sport, Africa de Sud fiind suspendată din cauza apartheidului. Preşedintele Republicii Sud-Africane, dr. Vervoerd, explica de ce e necesară trăirea separată, în bune raporturi între albi şi negri. A rezolva totul, după 1990, Nelson Mandela, eliberat din puşcărie după 27 de ani. Există o compensaţie naturală. Deşi şi-a pierdut mulţi ani în puşcărie, a trăit până la o vârstă înaintată.

Partidul promova în rândul activiştilor UTM mulţi tineri învăţători. Profesorii nu erau agreaţi de activişti. La ţară, ani în şir, învăţătorii conduceau şcoli cu mulţi profesori licenţiaţi. Învăţătorul, îndeosebi, a stat la temelia colectivizării, trecând zilnic din poartă în poartă. S-au scris romane despre învăţători, compozitorii au compus cântece pe versuri scrise de poeţi tot învăţători. Şi Marin Preda, un romancier ce a dat o carte excelentă despre ţărani, a fost tot învăţător, trăind şi sorbind vodcă prin casele de creaţie ale scriitorilor devotaţi partidului. Numai bătrânii maeştri ai realismului socialist stăteau singuri în case date de partid, mai puţin Arghezi, care avea casa lui, proprietate personală. Profesorii erau directori la licee în oraşe. Chiar şi unii care veneau din regimul burghez, dar n-au fost legionari, adică membri ai tuturor partidelor burgheze, inclusiv a celor antilegionare. Învăţătorii puteau fi doar directori de şcoli cu clasele I-VIII. Activiştii bătrâni şi tineri, de atunci şi până acum nu ştiu decât de legionari. Le-au adus aminte, corectându-i după 1990, Coposu, Raţiu şi Câmpeanu, care erau ţărănişti şi liberali. Era până şi un bătrân social-democrat, care a stat în puşcărie, urmaşii lui unindu-se, ca în 1944 Ştefan Voitec cel cu barbă admisă de partid, cu vechii bolşevici şi securişti. Social democratul era Sergiu Cunescu. Prin 1960, pe lângă legionari, cei mai mari duşmani ai poporului au fost social-democraţii , care şi ei veneau de la Marx.

În 1971, după tezele din iulie ale bietului secretar general, care gândea pentru toţi, tovarăşul Panaitiu s-a trezit la ziarul Zori noi cu foşti legionari sau asimilaţi cu aceştia: George Sidorovici, Ion (Onu) Cazan, Mihai Bândea (fost judecător la Dorna) şi viitorul contabil şef de la CLDC, Ştefan Stroe. Unde a fost vigilenţa noastră, ce dracu, să vină iar să ne spună tovarăşul Ceauşescu că n-am selecţionat atent oamenii la propagandă? Oamenii au fost, însă, serioşi. Sidorovici a mai băut, a fost şi bolnav, dar au scris şi au cântat patria şi partidul. De dosare nu m-am ocupat eu, n-am destule pe cap, tovarăşi? Peste toate, a mai venit şi securitatea, tâmpiţii ăia care mă bat la cap, şi au trimis în judecată doi poeţi, unul a cântat în Zori noi patria şi partidul mulţi ani, banditul dracului, şi unul care scrie mai de acum, n-a fost legionar. Şi-au venit la mine să le dau oameni din cultură, care să analizeze probele lor. A scăzut vigilenţa, tovarăşi, spuse secretarul, uitându-se drept la şeful de secţie. Voi ce dracu’ faceţi? Trimiteţi-i dracului la mine pe scriitorii ăştia de căcat. Beţivii dracului, să scrie ei!