Amintiri din Comunism

Dar cărţile erau cărţi, de fapt erau şi ele duşmani sau duşmance ale poporului. Pentru casă, grădină şi un pământ pe malul Sucevei Nicolai Moscaliuc, rămas singur în Suceava, sora murind tânără iar un frate fiind stabilit la Galaţi, a primit un apartament cu două camere pe Aleea Nucului. Nu era supărat pe nimeni, cum să fii supărat pe partid şi securitate? Atât mai trebuia, înfundai puşcăria. În copilărie, în primăvara lui 1944, el a văzut cum treceau pe fostul pod de fier de la Iţcani celebrele tancuri sovietice, aducând şi unii cetăţeni ai Sucevei duşi de criminalul de război Ion Antonescu în Transnistria. Pe unii mi i-a arătat mai târziu, dar nu i-am băgat în seamă, pe atunci fiind un admirator al frumoaselor baruri sucevene, proiectate de arhitectul Nicolae Porumbescu, ctitorul noii Suceve, de până la tovarăşul prim-secretar Gârba, care, cu prim-vicepreşedinţii consiliului popular judeţean Nicolae Moraru şi Ion Siminiceanu au distrus oraşul vechi, cât era autentic, începând cu Hanul Langer de pe Ştefan cel Mare. Nicolai Moscaliuc, pensionar,  a mai făcut multe după 1990. A adunat câteva sute de kilograme de bronz şi a scos din podul Liceului „Ştefan cel Mare” bustul în ghips al lui Eminescu realizat de sculptorul sucevean Ion Cârdei. Cu pilele unui doctor ţărănist a ajuns cu el la directorul etern, ing. Nemţişor, cu autentice gusturi artistice, şi ca muncă voluntară, cum se spunea pe vremuri, au turnat statuia lui Mihai Eminescu de lângă biserica Sf. Nicolae. Cine mai ştie acum? Atunci, foşti cântăreţi în versuri ai partidului l-au criticat cu indignare proletar bolşevică „pentru că se bagă unde nu trebuie”. Nicolai Moscaliuc era şi poet şi au rămas mai multe manuscrise cu poezii de la el. Unele i-au fost tipărite la tipografia Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.

Spitalul de Urgenţă, unitate ştiinţifică în fond, ar trebui să poarte numele fostului chirurg eminent Vasile Andriu. Eu am spus, eu am auzit, evident.

Nicolae Ceauşescu vorbea, în fond, foarte frumos şi corect despre cetăţenii patriei noastre. Nu rostea, ca azi, cuvântul români la orice manifestare politică. Şi partidul comunist organiza alegeri şi le număra ca astăzi. Unde ajungeau toate hârtiile şi buletinele? Ultimele la DCA, una dintre instituţiile fundamentale ale statului, unde se recuperau toate resturile posibile. Erau şi multe expresii de genul „eşti bun de dat la DCA”. Dar ce însemna acest acronim? Direcţia de colectare a ambalajelor. Atât. Hoţii nu se apropiau cu capace de canal, ca acum, sau cu fierul furat din scheletele uzinelor noastre, care trebuiau să fie adevăratele monumente ale comunismului, peste o mie de ani. La DCA erau trimişi ca directori şi funcţionari unii tovarăşi activişti, miliţieni sau alţi membri de partid cu vot de blam. În ultimii 20 de ani ai regimului comunist, instituţia era amplasată lângă apa Sucevei, adică lângă groapa de gunoi a oraşului şi lângă atelierul fostului hingher, botezat călău de suceveni. Fiind condusă direct de activişti, era într-o situaţie materială lamentabilă, bună de dat toată la… DCA. A venit, apoi, un tânăr director, după ce DCA-ul a fost mutat pe la Iţcani şi a renovat totul, pentru o întreprindere de prelucrare a pieilor de animale, având valoarea aurului în contextul plăţii datoriilor externe, când ţăranii nu aveau voie să taie niciun animal, cu excepţia porcilor. Adevărul este că, în copilăria mea, viţeii nu erau tăiaţi niciodată, ca în India. Vitele aveau un fel de statut sacru. Numai statul avea monopolul pieilor crude, ţinute în saramură şi expediate în ţările CAER sau în lumea a treia. A patra nu exista. La noi, din păcate, ţiganii nu şi-au făcut palate cu multe turnuleţe, ca strămoşii lor hinduşi. Asta s-a întâmplat în Valahia şi Oltenia, sau România mică, cum o numea Carol I, unde ei sunt majoritari, ca secuii în Harghita şi Covasna. Despre piei de animale nu mai vorbeşte nimeni. Au ele drumul lor ascuns. Ostap Bender, eroul romanului Viţelul de aur, în timpul NEP-ului leninist, a înfiinţat o întreprindere de colectare de coarne şi copite…

Unde sunt macaralele şantierelor socialismului? La Galaţi, la miliardarul indian Mittal, unde Nicolae Ceauşescu a terminat cel mai mare combinat siderurgic din sud-estul Europei. Au indienii miliardari, avem şi noi români de naţionalitate indiană miliardari. Aşa ne trebuie. Toţi membrii PCR am jurat şi am semnat cu propria noastră mână dreaptă şi în deplinătatea facultăţilor noastre mintale că vom apăra cu preţul vieţii patria socialistă şi pe conducătorul ei. În comunism, mai ales prin 1950-1965, era interzis să scrii cu mâna stângă. Deveneai duşman al poporului.