Familia, copilul și intermedierea materno-parentală

Partea I

”În familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume – omul de caracter”

Regis Loisel   

Introducere: Nimic nu pare mai emoţionant decât atunci când priveşti un cuplu format dintr-o mamã zâmbitoare şi un copil fericit. Imagine încãrcatã de simboluri şi emoţie, de speranţã şi puritate, de curaj și încredere pentru viitor.  Imagine simbol, în primul rând pentru cã semnifică eternitatea vieţii, apoi perenitatea ei în trecerea din generaţie în generaţie, purtând cu ea tot ceea ce a realizat omul mai trainic, atât material cât şi spiritual.

Viaţa cere viaţã, viaţa  naște viaţã, este eternul adevãr pe lângã care toate celelalte aspecte ale realitãţii concrete nu sunt decât artificii, pe care omul și le creează și le însușește, nu rareori forţând natura, cu scopul de a-şi îmbunãtãţii continuu condiţia sa existenţialã. Ce ar fi însemnat lumea de ieri, ce ar însemna lumea de azi şi ce ar putea însemna lumea de mâine? fãrã acest cuplu atât de frumos surprins în imaginea plasticã a fericirii imaginată de Rafael în „Fecioara cu Pruncul”, imagine simbol accedând în sfera metafizicului, sau imaginea suferinţei supreme surprinsã de Michelangelo în Pieta, imagine dramaticã pe care umanitatea a cunoscut-o atât de des. Chipul mamei apare ca imagine întregitoare, absolut necesară ipostazelor în care copilul său, încă neîmplinit,se află în raport cu lumea înconjurătoare, păstrându-și astfel rostul ei din totdeauna, acela de intermediere pentru viața ce se perpetuează prin copii.

Ce înseamnã venirea unui copil pe lume? Este dacã vreţi acea razã a soarelui de dimineaţã aducãtoare de speranţã pentru o zi seninã şi cu împliniri. Este acea adiere de primãvarã în curgerea neîntreruptã a anotimpurilor, în care natura reînvie la viaţã în fiecare fibrã a ei, aducând cu ea acea undã de vigoare și putere atât de plină de speranţã şi încredere. În faţa acestui dat natural, un adevărat dar dumnezeiesc, nu este lipsit de importanţã sã coborâm puţin în sfera biologicului, ca de aici să purcedem în sfera socio-umanului şi mai departe la realitãţile concrete ale timpurilor noastre.

Intermedierea maternă sub aspect biologic

Din punct de vedere biologic naşterea copilului este rezultatul instinctului de reproducere, poate cel mai puternic instinct pe care lumea vieţuitoare îl are şi cãruia i se subordoneazã, în viziunea lui Paulescu, întreaga fenomenologie vitalã, adicã funcţiile de nutriţie şi funcţiile de relaţie ale organismului. Acest instinct este secondat de un altul, cel puţin la fel de puternic, şi anume instinctul matern, care determinã acea legãturã afectivã deosebit de puternicã între mamã şi copil ce completeazã în plan psihologic legãtura biologicã realizatã prin aşa-zisa intermediere maternã.

Intermedierea maternã este în primul rând un factor biologic absolut indispensabil dezvoltãrii fiinţei umane şi în general a oricãrei fiinţe vieţuitoare superioare. Ea începe odatã cu nidarea oului pe mucoasa uterinã maternă şi se încheie odatã cu ablactarea (înțărcarea copilului de la sânul mamei). Este practic reproducerea vieții care se dezvoltă și ia forma caracteristică speciei umane, așa încât intermedierea maternã este modalitatea biologic efectivã în realizarea acestui deziderat fundamental privind viața și perenitatea ei.

În plan temporal intermedierea maternă cuprinde două perioade distincte ca rost și importanță; perioada de graviditate - în care copilul se maturează morfo-funcțional în organismal matern, şi cea de alãptare în care copilul, desprins de organismul matern prin actul nașterii, continuă acest proces de maturare prin așa zisul cordon alb (simbolizat prin laptele matern), adaptându-se treptat mediului în care va urma să trăiască efectiv. Sigur că evoluția acestui proces va depinde în mare mãsurã de starea de sãnãtate a organismului matern, de modul de viață și îndeosebi de alimentaţie. Prin urmare, nutriţia maternã poate să influenţeze evoluţia sarcinii şi alãptãrii, deşi datele de fiziologie maternã aratã cã numai în situaţii de malnutriţie gravã (caşexie) capacitatea organismului matern de a asigura evoluţia normalã a fãtului este afectatã, aspect ce se regãseşte ulterior şi în cazul alãptãrii. Este încă o dovadã dacã vreţi a imperativului vieţii căruia fiziologia maternă i se subordonează la modul absolut, depãşind chiar capacitățile organismului ce dă naștere vieții. Astãzi se ştie foarte bine că de sãnãtatea mamei şi de capacitatea ei de a duce o sarcinã la termen în bune condiţiuni depinde calitatea produsului de concepţie (nou-nãscutul) şi cã suferinţa organismului matern de orice naturã, ca şi incapacitatea lui de a purta sarcina în limitele biologice caracteristice speciei, are ca rezultat un nou nãscut suferind, vulnerabil şi de multe ori, cu toate achiziţiile medicale moderne, incapabil de a se adapta mediului de viaţã în care urmează să trăiască.

Ceea ce a realizat ştiinţa sub aspectul reproducerii umane nu a fost decât cuplarea în condiţii de laborator a gameţilor şi conservarea embrionului în primele stadii de diviziune celulară, realizare ce înseamnã extrem de puţin şi chiar nesemnificativ faţã de complexitatea dezvoltãrii fiinţei umane, în ciuda mediatizãrii exagerate pe acest subiect. Şi aceasta pentru simplul fapt cã nici reproducerea gameţilor sub aspectul structurii lor genetice şi nici intermedierea maternã în afara mamei biologice sau mamei purtătoare nu este şi nu va fi posibilã vreodatã. De altfel referitor la perfecţiunea acestor mecanisme biologice care depãşesc puterea de cuprindere a inteligenţei umane, Paulescu afirma încã de la începutul secolului trecut: “De altfel cu ignoranţa sa de care cu greu îşi dã seama şi cu modul sãu prea defectuos de a raţiona - omul n-ar fi putut interveni în acte de o gingãşie şi de o finalitate atât de minunate fãrã sã producã dezordinile cele mai grave”. Este în același timp un avertisment pentru căutările periculoase (mai ales în domeniul geneticii) și tendința omului ca prin supralicitarea limitelor rațiunii sale să-și depășească până la urmă condiția de ființă viețuitoare.

Sub aspect biologic deci, se poate spune cã funcţia cea mai generalã a vieţii este aceea de a reproduce viaţa, cu alte cuvinte de a procrea, îndeplinind astfel un deziderat al persistenţei speciei din care omul face parte, posibil doar prin intermedierea maternă. În afara acestui adevãr fundamental, toate realizãrile omului pe parcursul existenţei sale nu sunt decât încercãri egoiste de a-şi satisface nevoile materiale şi spirituale care rareori îl vor depãşi în timp.

În concluzie;

1. Se poate spune cu deplin temei că cele mai importante laturi ale psihismului uman se dezvoltă și se desăvârșesc în cadrul familiei, mama fiind aici factorul hotărâtor în conturarea afectivității ca bază pentru construirea personalității și comportamentului uman.

VALERIU LUPU – doctor în ştiinţe medicale