Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
A trecut deja un an de când nu mai e printre noi cel care gătea cartofi prăjiţi cu Gheorghe Dinică înainte de cursurile de la facultate. Actorul Marin Moraru, mai mereu serios acasă, a trăit 79 de ani, dintre care peste 50 pentru personajele interpretate în spectacole de teatru şi în filme, multe de comedie. În ultima vreme nu şi-a mai găsit locul pe scenă sau în faţa camerelor de filmat, aşa că a refuzat să mai joace. La şcoală, Marin Moraru era Marinuş şi nici mai târziu n-au ezitat prietenii şi colegii de facultate sau de scenă să-l strige astfel.
S-a năsut pe 31 ianuarie 1937, o zi care nu i s-a părut deosebită până când a citit „Jurnalul“ lui Mihail Sebastian şi-a descoperit în paginile lui că în anul respectiv, fix în acea zi, ningea la Sinaia „cu fulgi mari cât vrabia“. Pentru el a fost o adevărată revelaţie, iar în cartea „Suntem ce sunt amintirile noastre“, actorul a povestit: „Această personificare a zilei mele de naştere mi s-a întipărit în minte şi ori de câte ori mă gândesc la ea văd pufuri mari de nea căzând din cer“.
În primii ani de viaţă a locuit în Rahova, în Bucureşti, o zonă săracă cu puzderie de case mici, unde oamenii văruiau conştiincioşi pietrele din care se construiau rondurile din jurul copacilor. A crescut într-o familie cu două surori şi mama lor era casnică, iar tatăl vopsitor de vagoane, angajat la CFR.
Marin Moraru a învăţat să vorbească şi să scrie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când veştile proaste se ţineau lanţ: unchiul lui a murit pe front, la fel şi rude de-ale vecinilor şi prietenilor. Pe lângă toate astea, vedea că ai lui şi alţii trăiau în sărăcie. Deşi auzea o mulţime de lucruri despre „acest eveniment catastrofal pentru omenire“, tragediile, mai povestea el, parcă nu-l atingeau, căci era prea mic şi nu le înţelegea.
Cum se mai întâmpla pe vremuri, n-a studiat într-o singură şcoală – după clasa a IV-a, a urmat-o pe a V-a la Liceul „Mihai Eminescu“, iar pe a VI-a a terminat-o la Liceul „Matei Basarab“.
Apoi, părinţii lui s-au despărţit, iar el a rămas cu tatăl. Atunci locuiau deja aproape de Atelierele CFR Griviţa, într-un cartier muncitoresc cu case din chirpici şi cărămidă, iar într-a VII-a, a învăţat în zonă, la Liceul „Aurel Vlaicu“.
Erau perioadele în care o zbughea de-acasă la Lacul Herăstrău, câteva străzi mai încolo, îmbrăcat numai cu slip. „Mă aruncam în apă, înotam după pofta inimii şi apoi plecam spre casă în slip, prin pădurice, fără nicio problemă“. Cele mai mari bucurii, de care îşi amintea şi după zeci de ani la emisiuni sau în volumul de memorii, au fost jocurile copilăriei. „Hoţoaica“ ocupa mai mereu primul loc pe podiumul distracţiilor.
„Era o trestie lungă de patru, cinci metri despicată la capăt, iar în crăpătura aceea intra la fix un fruct, de pildă o cireaşă sau o caisă. Te duceai cât mai aproape de pom, potriveai fructul, îl luai, de fapt îl furai, mâncai, mai luai unul şi tot aşa până te săturai. Iar fructul ăla furat avea un gust extraordinar! Fireşte, furam din pomul vecinilor“, a povestit actorul citat de adevarul.ro.
