Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Unul dintre cei mai în vârstă locuitori ai judeţului Suceava, dacă nu chiar cel mai în vârstă, este Elisaveta Nistoriuc, Coca, aşa cum îi spune toată lumea la ea în sat, în Tişăuţi. Femeia a împlinit, ieri, 105 ani şi încă este capabilă să se îngrijească singură şi să se ocupe de gospodărie. Elisaveta Nistoriuc şi-a aniversat ziua de naştere cu fratele ei, Gheorghe Papuc, în vârstă de 95 de ani, care a venit de la Gura Humorului pentru a sărbători împreună, alături de noră şi de un nepot de la frate. În cursul dimineţii, a vizitat-o şi primarul comunei Ipoteşti, Augustin Sorin Tofan, care i-a adus o Diplomă de onoare, un tort şi un buchet de flori.
”Bătrâneţile sunt foarte grele, dar îi mulţumesc lui Dumnezeu că pot umbla, că pot face focul, că pot să mă spăl singură. Am fost o femeie tare, am muncit toată viaţa. Ziua pe lângă casă, cu copiii, cu animalele, la câmp, iar noaptea la războiul de ţesut. N-am stat la pat niciodată, că n-avea cine munci în locul meu, dar Dumnezeu mi-a purtat de grijă şi n-am fost o dată bolnavă. Nu m-a spălat nimeni, nu m-a şters nimeni”, ne-a spus Elisaveta Nistoriuc.
A născut patru copii, trei băieţi şi o fată, pe toţi acasă, cu moaşa satului. Mai trăieşte doar fiica ei. ”Băiatul cel mare, Todirică, a murit trăsnit, acum vreo 10 ani, când era cu oile pe câmp. Ceilalţi doi, Arcadie şi Ştefănică, s-au dus şi ei. De inimă. Numai fata, Aurica, mai este”, spune bunica.
Dintre fraţi, doar ea şi Gheorghe au mai rămas. Un alt frate, Ştefan, a murit pe 31 august, anul acesta, la 103 ani.
”M-au scos ruşii din casă, cu trei copii de mână şi unul în braţe”
Familia Papuc este una dintre cele mai longevive din comună, ne spune Gheorghe Papuc. Părinţii lor au murit la 84 de ani. Munca le-a dat viaţă lungă, crede el. ”Şi că n-am făcut rău la nimeni”, completează sora lui, Coca.
Pentru sărbătorita de ieri, trecută prin două războaie, cooperativizare, revoluţia proletară şi cea democratică şi văduvă de 40 de ani, cea mai grea perioadă a fost când au venit ruşii şi localnicii au fost evacuaţi ”peste apă”: ”M-au scos ruşii din casă, cu trei copii de mână şi unul în braţe. Când am trecut apa, m-am lipit de o răchită şi am început să plâng amar. Mă gândeam, unde-i culc pe copii, ce le dau de mâncare? Bărbatul mi-a fost ostaş pe front 9 ani, a venit când s-a terminat războiul, singură i-am crescut pe copii. Pe urmă am venit aici şi nu era nimic, n-aveam ce mânca. Greu a mai fost...”
Încetul cu încetul, a agonisit toate cele de trebuinţă. A avut animale, a muncit la câmp, a mers cu legume şi zarzavaturi la piaţă, să mai facă un ban de cheltuială - ”de ulei, chibrituri şi gaz”, a ţesut pentru tot satul. ”Era muncă serioasă şi eu nu m-am dat niciodată înapoi de la muncă. Ţeseam până la 2, 3 noaptea”, povesteşte femeia.
Are o pensie de 500 de lei, dar spune că-i ajunge, că ”ce-am eu de cumpărat?!”. La biserică nu mai poate merge, dar urmăreşte slujbele religioase la televizor, mai ales noaptea, când nu poate dormi şi o năpădesc gândurile.
Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru zilele multe pe care i le-a dat, însă nu vrea să fie o povară pentru nimeni, că ”bătrâneţea e tare mârşavă”. Şi-a încredinţat viaţa în mâinile Domnului şi are încredere că atunci când o va chema la El, va pleca demn, cu drumul luminat de candela care arde lângă sobă zi şi noapte.
