Amintiri din Comunism

Literatura noastră în comunism a rămas, cum am văzut, în marea ei majoritate realist-socialistă, chiar dacă se criticau activişti de partid din „obsedantul deceniu” al lui Gheorghiu-Dej. Cu poezia, partidul şi securitatea au avut o veşnică problemă nerezolvată. Poezia folosea metafore, şi asta-i enerva pe tovarăşii care erau permanent vigilenţi. Sigur că s-a publicat multă poezie maculatură ideologică şi estetică, dar a rămas cel puţin un poet original: Nichita Stănescu, care a mai scris şi poezii dedicate patriei, a vorbit în şedinţe ca un bolşevic, evident, când era treaz, dar avea geniul lui, sau daimonul, cum îl  numea el, când avea câteva sute de vodcă „la bord”, cum zic şoferii. Poate că dacă n-ar fi băut atât alcool n-ar fi scris acele splendide volume de poezii, singurele pe care le-am citit şi eu la apariţie, fără să mă oblige nimeni. Altă poezie, evident, n-am citit. Alţi poeţi din acea perioadă. Îl aveam, în fond, pe Eminescu, citit şi el în adolescenţă, dar căruia i-am memorat jumătate din poezii fără să vreau.

Ce scriitor mai râdea de trecut pe atunci, prin 1980? Cred că nimeni. Dar să mai subliniez o dată vigilenţa partidului şi securiştilor în domeniul poeziei. Am prins încă vechii cenzori, când lucram la ziarul Zori Noi. Ei puneau stampila pe fiecare pagină de ziar, înainte de a fi trimisă jos, la calandru şi la rotativă. Mult iubitul secretar general al PCR a desfiinţat cenzura prin 1976-1977. A ţinut şi o cuvântare: „Stimaţi tovarăşi şi pretini... am desfiinţat cenzura, considerând că conştiinţa socialistă a făcut un mare pas înainte. Presa noastră este liberă, tovarăşi...”. Tovarăşul Panaitiu ar fi adăugat: „Ia mai lăsaţi-mă cu presa voastră, dumnezeii mă-sii, duceţi-vă în mine, în Călimani, în fabrici şi uzine. Poeţii noştri cântă patria şi partidul, deşi sunt nişte beţivi incurabili...”. Uneori chiar citea unele materiale care se publicau. Nu-şi lua nimeni răspunderea. „Să nu prind un legionar în presă”, avertiza el, gândindu-se la prozatorul George Sidorovici, pe care a trebuit totuşi să-l pensioneze prin 1971, după tezele din iulie ale secretarului general, care au dus direct RSR în epoca de aur. Cineva mi-a spus, mai demult, după ce a citit unele articole din ziar: „După ce te-a făcut, te-a crescut şi te-a educat partidul, ţi-a dat serviciu şi posibilităţi să înveţi, vii acum şi critici comunismul”. În mare parte chiar avea dreptate. M-a primit şi în rândurile sale, în 1971 sau 1972. Carnetul îl păstrez undeva. Cum am mai spus, dacă ajungea la putere Corneliu Coposu, înfunda cu noi puşcăriile, şi meritau mulţi, îndeosebi activiştii plătiţi şi onorabilii procurori militari şi securişti. Ochi pentru ochi... Şi ar fi avut dreptate. Ne-aţi ţinut voi în puşcărie, vă ţinem şi noi. Câţi ţărănişti au rămas liberi după 1950? Poate nişte ţărani amărâţi. Partidul era în fond naţional-ţărănesc. Mama cum a votat? A votat împotriva lor. Comuniştii l-au pus pe Petru Groza să le dea pământ ţăranilor. El a semnat titlul de proprietate, evident, împreună cu regele. La un miting electoral al lui din 1946, mama a mers cu trenul la Iaşi. Ei bine, asta am întrebat-o când eram tânăr. „De ce ai votat cu comuniştii şi acum te plângi de ei?” „Acum nu mă plâng. Ceauşescu mi-a redat pensia de văduvă de război (1967), la colhoz e mai bine ca înainte. Cum puteam lucra eu pământul, fără cai, căruţă, plug?” Mama a ajuns şi a rămas om nou până la moarte, deşi în tinereţe ura comunismul. A murit fără să ştie că i s-a luat pensia de văduvă de război nu pentru că tata a luptat mai puţin de o lună sub comanda mareşalului Antonescu la Odessa, împotriva măreţei Uniuni Sovietice, ci pentru că, având peste două hectare de pământ, era trecută la ţăranii mijlocaşi. Aşa stabilise tovarăşul Gheorghiu-Dej sau tovarăşa Ana Pauker? Nu ştiu.