Amintiri din Comunism

A trecut obsedantul deceniu 1950-1960 şi a apărut Ceauşescu, în 1965, în fruntea gloriosului nostru partid. Caricaturi cu bandiţii imperialişti nu mai apăreau. Trebuia totuşi să râdem de cineva. De unii constructori ai socialismului cu defecte morale, nu ideologice, altfel ajungeau la puşcărie scriitorii cu personajele lor cu tot. Dar nici I. Ludo, în romanele umoristice din ciclul „Paravanul de aur” nu folosea numele reale ale personajelor politice. Ionel Brătianu era Viziru, Maniu era Iulian Dacu, Mihalache – Jugănaru, Iorga – Arghir ş.a.m.d., doar generalul Antonescu a rămas cu numele real în romanul, excepţional, Ultimul batalion. La fel şi regii Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai. Generalul Averescu avea un nume literar puţin zeflemitor: Neaţă. Altfel, am mai spus, umorul este elegant, nu pamfletar, caricatural. Personajele nu sunt înfierate cu mânie proletară, cum cerea propaganda comunistă. Am mai scris că romanele lui I. Ludo ar trebui reeditate. Am învăţat mai multă istorie din ele decât din orice altă carte de istorie. La cunoştinţele mele din tinereţea primă am descifrat uşor numele reale ale eroilor acestor romane.

Plonjând din nou în actualitate, îmi aduc aminte de filmul „Tăcerea mieilor”. Sinistrul criminal dr. Hannibal Lecter a analizat-o psihologic pe eleva FBI, interpretată de actriţa Jodie Foster, despre plânsul mieilor tăiaţi în copilărie. De mult timp, la Paşti, se taie mieii, cele mai blânde fiinţe. De ce nu protestează nimeni, de ce s-au desfiinţat hingherii, care să facă piele box din blana câinilor vagabonzi? Nu ştiu, nimeni nu răspunde. Aici decid babele.

Formarea omului nou avea nevoie şi de satiră. Să ne despărţim de unele apucături neconforme cu morala proletară, râzând. Cam aşa au început să fie satirizaţi, după chiaburi, şi unii indivizi care nu respectau normele eticii şi echităţii socialiste, evident, vânzători, ospătari, frizeri, dar şi unele cadre de conducere care nu fuseseră verificate cu atenţie de vestiţii şefi de cadre. Şi aşa au apărut prozatori, dramaturgi şi chiar poeţi satirici, din categoria epigramiştilor. Cel mai celebru a fost Aurel Baranga, care satiriza apucături burgheze, retrograde, imorale, în piese precum „Mielul turbat” şi multe altele. Acţiunea se petrecea în general înainte de 1965, adică de venirea în fruntea partidului a celui ce va deveni primul preşedinte al unei ţări frumoase şi binecuvântate de cominterniştii lui Stalin să urce pe culmile progresului până la epoca de aur, supremă, dar ultima. Comunismul cel descris de clasici nu l-am mai prins. „De la fiecare cât poate, fiecăruia după nevoi“, o lozincă care ar fi putut fi tratată de bravul soldat Švejk. Un scriitor umorist, Ion Băieşu, care a scris piesa „Tanţa şi Costel”, de mare succes la oamenii muncii, se numea de fapt Antonescu. Dar, ajuns în presa comunistă, a trebuit să-şi schimbe numele. Un alt Antonescu nu era acceptat. Multe rude ale vechilor politicieni capitalişti şi-au schimbat numele, dacă ajungeau undeva în funcţii publice. Ţăranii şi muncitorii nemembri de partid se puteau numi şi Maniu, şi Antonescu, şi Brătianu.

Cele mai bune romane umoristice editate atunci, după „Peripeţiile bravului soldat Švejk” erau „Douăsprezece scaune” şi „Viţelul de aur” de Ilf şi Petrov. Au apărut la Moscova prin 1930, manuscrisul fiind văzut şi de Stalin. Întrucât se satiriza perioada NEP-ului lui Lenin, de până în 1928, au trecut de exigenţa lui Stalin. În ele, totuşi, mulţi reacţionari şi duşmani ai URSS, autodeclaraţi nebuni şi internaţi în ospiciu, strigau împreună cu contabilul Berlaga: „Jos comunismul!”, În spitalul de nebuni nu-i auzea nimeni, era încă voie. Dar la noi nu s-ar fi acceptat aşa ceva. Falşii nebuni, internaţi pentru că înjurau partidul şi pe conducătorii lui, dacă strigau în saloane sau afară „jos Ceauşescu” ar fi fost auziţi de personalul sanitar sau de întreţinere. Nebunii adevăraţi oricum nu prea ar fi înţeles ceva. Dar oamenii legii  nu ar fi putut tolera aşa ceva. Îi treceau din nou prin comisia medicală şi erau declaraţi sănătoşi, urmând a fi internaţi în celule izolate din închisori. Nu se putea tolera aşa ceva. Şi totuşi, în toamna fatidică a lui 1989, un nebun sau fals nebun apărea prin Suceava şi striga în gura mare că şefii sunt nişte hoţi mincinoşi, bătu-i-ar Dumnezeu etc. Asta în centru. Pe la periferie, poate-l înjura şi pe Ceauşescu. De altfel, atunci miliţienii chiar se făceau că nu aud nimic.

Ioan Pînzar