Amintiri din Comunism

Fiindcă am ajuns la acest capitol trist şi absurd din istoria omenirii, războaiele, mi-am reamintit de doctrina militară a genialului nostru strateg, Nicolae Ceauşescu. Care a ajuns general după o şcoală de un an la Moscova. Mareşalul Antonescu nu l-a luat în armată şi nu l-a trimis pe front să moară la Odessa sau la Cotul Donului şi Stalingrad. Nu a luat nici un bolşevic cominternist din ţară pe front. Plutonul de execuţie al lui Antonescu era alcătuit în mod psihologic. Fiecare soldat trăgea către un condamnat, pentru a nu avea unul singur mustrări de conştiinţă. Unii nu nimereau, alţii puteau trage pe alături. La Ceauşescu, însă, au fost băieţii paraşutişti care au tras cu sete în părintele patriei. Doamna Ceauşescu le-a şi spus: „măi băieţi, noi v-am crescut şi educat, nu ne legaţi cel puţin mâinile!“ Dar nu a intrat în panică. Preşedintele a fost un adevărat erou: a cântat Internaţionala. Primele patru versuri le ţin minte şi acum: „Sculaţi voi oropsiţi ai vieţii,/ Voi, osândiţi la foame, sus,/ Să fiarbă-n inimi răzvrătirea,/ Să-nceapă al lumii vechi apus.“ Melodia era frumoasă, compusă de un francez. Dar mai era un cântec pe care-l cântam în adolescenţă la şcoală, de fapt pe stradă: Marşul partizanilor, şi el frumos ritmat, mobilizator. Din păcate, însă, l-am uitat. N-am uitat vechiul şi actualul imn naţional al Rusiei, sigur că şi el cu valenţe muzicale, ceea ce e normal în ţara lui Ceaikovski. Primul imn naţional al RPR începea cu versul „Te slăvim, Românie, pământ strămoşesc“. Dar cel mai frumos cântec era şi este, cred, Republică, măreaţă vatră de Ion Chirescu, un muzician foarte talentat care venea, evident, din capitalism. Matei Socor, care compusese primul imn de stat era bolşevic cominternist. El a venit probabil pe un imaginar tanc T34. Ca şi A. Toma, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Nina Cassian şi alţi clasici ai literaturii realismului socialist, peste care trona însă maestrul Sadoveanu. Retras în ultimii ani la Vânători-Neamţ, într-o vilă a partidului care i-a fost dată în proprietate, prin 1960 a fost vizitat de conducerea superioară de partid şi de stat, în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej. Era bătrân şi se apropia de sfârşit. Din delegaţie nu a făcut parte şi Nicolae Ceauşescu, care nu va vizita nicio personalitate mai deosebită a ştiinţei şi culturii româneşti. Nu putea un geniu să viziteze nişte oameni care erau ei scriitori, savanţi etc., dar nu erau genii. Sigur că Gheorghiu-Dej i-a băgat în puşcărie pe marii cărturari ai ţării, savanţi, istorici, scriitori. Un mare poet filozof, Lucian Blaga, nu s-a vândut bolşevicilor şi nu a fost vizitat de secretarul de atunci al PMR, ci de lucrătorii securităţii. Şi bătrânul Arghezi s-a vândut, până la urmă, bolşevicilor, după 1955. S-a bucurat şi el de mari onoruri. A scris câţiva ani o tabletă săptămânală în „Contemporanul“. Nu proslăvea partidul, doar voalat, dar era destul. Îi menţiona pe oamenii muncii, truditorii din fabrici şi de pe ogoare. A scris două volume pentru bolşevici: „1907“ şi „Cântare omului“. Poeziile din „1907“ sunt frumoase şi sunt de acord cu toată propaganda comunistă care a condamnat atrocităţile regimului burghezo-moşieresc împotriva ţăranilor răsculaţi. Ministru de interne, în 1907, era Ionel I. C. Brătianu, de război generalul Averescu şi unul dintre călăi era căpitanul Ion Antonescu, viitor mareşal făcut de majestatea sa regele Mihai I după dezastrul de la Odessa. Eu, care am umblat desculţ de la 3 la 15 ani, din martie până în noiembrie, uneori decembrie, care am răbdat de foame şi de frig, e adevărat, în anii glorioşi ai comunismului, sunt alături de ţăranii dintotdeauna. Din volumul „Cântare omului“ de Arghezi reţin trei versuri enigmatice: „Totuna-i ce faci/ Ori culci pe bogaţi,/ Ori scoli pe săraci“. Sigur că nu corespundeau cu materialismul dialectic şi istoric. Dar maestrul Arghezi era unic atunci. Dacă securitatea îi găsea aceste versuri poetului din Suceava Vasile Pânzaru, îi mai adăuga patru ani de puşcărie. Tribunalul militar, adică. El se pronunţa în problemele poeziei, romanelor, jurnalelor scriitorilor mai mari sau mai mici.

Revin la arma de asalt AK47. Aşa-i spun ei, cei din Occident. După 1968, viteazul nostru secretar general al PCR, care a condamnat invazia Armatei Roşii în Cehoslovacia, pentru care l-am apreciat şi eu şi am şi scris în nişte texte publicate după 2000, a creat gărzile patriotice şi a pregătit o nouă teorie militară: războiul întregului popor. Dar cu cine voia să se lupte tovarăşul Ceauşescu? Cu Armata Roşie! Cu ce armament? Cu pistolul-mitralieră AK47, cu tancuri vechi sovietice şi tunuri din al Doilea Război Mondial. Sigur că era o iluzie. Dacă Armata Roşie a ocupat Cehoslovacia într-o noapte, e adevărat, fără o reacţie a armatei acesteia, Ceauşescu cât ar fi rezistat? De fapt, am mai spus, Ceauşescu nu se temea de ocuparea României, care era ocupată de la distanţă, prin Tratatul de la Varşovia, ci se temea să nu fie schimbat el, să nu păţească precum Dubcek. Numai că la noi comunismul era mai catolic decât în URSS, aşa că Leonid Ilici Brejnev dormea liniştit. Senzaţia era asemănătoare cu muşcătura unui purice sau a unui ţânţar. Cam asta era războiul întregului popor. Poporul a făcut până la urmă război cu el, cu genialul preşedinte, dar şi cu întregul regim comunist, dar nu a reuşit. Activiştii, securiştii şi agenturi străine (nu KGB) au avut grijă să fie salvată pielea tuturor nomenclaturiştilor şi cominterniştilor, care au devenit imediat capitalişti. Tâmpenia poporului român, care l-a înjurat pe Coposu şi l-a aclamat pe Iliescu, s-a confirmat din nou. Alea iacta est...

Pictura abstractă, cubistă, ermetică, nonfigurativă, fovistă, futuristă, dadaistă etc. era pentru propaganda de partid în 1950-1960 decadentă şi nocivă. Dacă ceva s-ar fi păstrat prin muzeele noastre ar fi fost scoase şi eventual depozitate. Până şi Ţuculescu a fost făcut decadent, ca să nu mai vorbesc de genialul Brâncuşi, pe care l-a desfiinţat însuşi acad. George Călinescu, vândut comuniştilor de la început, dar pedepsit totuşi şi scos de la catedră în 1948, pentru legăturile lui cu Carol al II-lea. În acei ani se organiza o expoziţie celebră, Bienala de la Veneţia, cu toţi artiştii occidentali „decadenţi“. Dali era în fruntea tuturor decadenţilor. Dar un alt artist spaniol ultradecadent nu era criticat. Era lăudat. E vorba de Pablo Picasso, căruia critica noastră plastică de la „Arta plastică“, revista de specialitate, „Contemporanul“, „Gazeta literară“ etc. îi aducea elogii. Picasso era ultradecadent după normele jdanoviste de atunci. Picasso era însă comunist în Franţa. În 1949 s-a ţinut un congres mondial al păcii la Varşovia şi a venit şi Picasso, împreună cu poetul Paul Eluard, şi el comunist. Congresul avea nevoie de un afiş şi poetul francez, inspirat, a căutat în mapele cu desene ale lui Picasso şi a găsit un porumbel alb stând pe nişte picioare care practic nu se vedeau. L-a ales şi s-a făcut afişul şi aşa a apărut celebrul porumbel al păcii. În copilăria mea erau afişe, era reprodus în ziare şi reviste. A primit pentru el şi Premiul internaţional „Stalin“ pentru întărirea păcii între popoare. Ulterior a primit şi premiul „Lenin“. Deşi era deja bogat, porumbelul i-a dublat bogăţia. Dar Picasso picta tot ermetic, abstract, nonfigurativ, contrar doctrinei estetice comuniste. Însă nimeni nu l-a criticat. Tabloul „Domnişoarele din Avignon“ (de fapt, iniţial botezat „Prostituatele din Avignon“) era considerat de criticii noştri de artă cominternişti un moment progresist în istoria artei. Era reprodus, dar eu n-am înţeles nimic, nici atunci şi nici acum. A venit apoi războiul civil din Spania şi Picasso a pictat un mare tablou abstract, „Guernica“, satul bombardat şi distrus de aviaţia lui Hitler. Şi aici i s-a iertat stilul şi lucrarea, care a stat la New York până după moartea dictatorului Franco, şi a fost considerată capodoperă. Tablourile expuse la Bienala de la Veneţia de Picasso, Dali, Miró, Chagall, Marinetti şi alţi pictori nonfigurativi au devenit demult clasice, iar acum se vând la preţuri fabuloase.

Ioan Pînzar