Fluxul memoriei

Cei care au proslăvit în scris genialitatea tovarăşului Ceauşescu stau toată ziua pe la TV-uri şi se supără foc pe regretatul Virgil Ierunca, care făcea, împreună cu Monica Lovinescu, o mare emisiune literară la „Europa liberă”, în care erau puşi la punct toţi pupincuriştii scriitori de două parale. Personaje oribile atunci şi acum, iar cei care vedeau într-un tâmpit un geniu se supără că au fost puşi încă de demult într-o antologie a ruşinii. A ruşinii e puţin spus. Trebuiau adunaţi în 1990 într-o piaţă publică şi scuipaţi trei zile de locuitorii Bucureştiului, care au trecut prin infernul epocii de aur. Unul a fost scuipat puţin atunci, dar credeţi că s-a ascuns undeva să se căiască? Aş, a devenit parlamentar capitalist.

Nimeni nu a fost obligat să-l pupe undeva pe cel mai iubit fiu al poporului român. Am mai spus că Ceauşescu nici nu înţelegea nimic, nici nu-l impresionau toate adjectivele la superlativ din limba română. Surprinzător sau nu, eu am o părere dacă nu pozitivă, cel puţin neutră faţă de doamna Elena Ceauşescu, căreia toţi slugarnicii din CEPEX îi pupau mâinile. Mă rog, un vechi obicei balcanic.

În tinereţea mea, pupatul mâinii unei femei era considerat obicei burghez. Copil fiind, eram îndemnat să pup mâna popii, a unor mătuşi, dar şi asta rar. Doamna Elena Ceauşescu ştia că românii nu au ce mânca, că stau în frig şi întuneric? Ştia. Dar oare o interesa acest lucru? Nimeni nu ne spune, dintre cei apropiaţi, dacă discutau aşa ceva. Doamna Elena Ceauşescu se îngrijea ca copiii ei să trăiască bine. Aşa face fiecare mamă. În fond şi ea asculta ceea ce hotăra marele conducător. Ea îl credea sincer un fel de supraom pe soţul ei, care a făcut tot ce se poate face pentru promovarea şi fericirea ei. Poeţii îi cântau ode, precum odinioară reginei Maria.

Dar pe regina Maria o durea în cot de traiul subuman al ţăranului român la începutul secolului XX? Categoric nu. În anii de început ai comunismului biruitor nu aveai voie să spui în public „regina Maria” sau „regele Carol”. Dacă te auzeau organele care apărau poporul muncitor te trimiteau la puşcărie. „Mândră corabia, meşter cârmaciul”, spunea acel mâncător de ode ceauşiste.

Vechii politruci care construiesc capitalismul sunt precum sepiile. De fapt sunt precum crocodilii, rezistă la orice, şi la comunism, şi la capitalism. Mulţi dintre vechii torţionari bolşevici de prin anii 1950 încă mai trăiesc precum elefanţii sau vechii patriarhi biblici. Biologic au fost selectaţi, conform legilor darwiniste, să desfiinţeze fizic exploatatorii din vechiul regim burghezo-moşieresc. Au conştiinţa perfect curată, nu au pic de remuşcări, convinşi sută la sută că au servit poporul. Nu partidul, nu patria socialistă, nu membrii vechiului birou politic sau eminentul conducător Nicolae Ceauşescu cu CEPEX-ul lui, ci doar poporul român. Atât au iubit ei în viaţa lor de sacrificii: poporul român. Şi Antonescu în van striga „puneţi mitraliera pe ei!”, fiindcă l-a trimis pe tata în faţa mitralierelor ruseşti. Ei, vechii dinozauri comunişti cominternişti au stat liniştiţi în timpul criminalului război al lui Antonescu.

Aşa se face istoria. De la cuceritorii romani, la popoarele migratoare, stăpânirile străine, epoca fanariotă, românii s-au trezit iubiţi în sfârşit după 1945. Poporul muncitor a dansat sincer de bucurie la proclamarea republicii. Ţăranii erau obişnuiţi să fie duşi la Bucureşti de regele Carol al II-lea. Mulţi au crezut că şi comuniştii fac la fel. Dar ei le-au luat, mai rău ca fanarioţii, peste 10 ani, pământul, animalele, totul. Colhozul rusesc, adică sovietic.

Poporul rus a suferit la fel ca celelalte popoare urgia comunismului. Poate mai mult. Şi totuşi, în 1950 se scanda la mitingurile din 1 Mai, 23 August şi 7 Noiembrie: „Stalin şi poporul rus, libertate ne-au adus!” Stalin avea în 1950 exact 71 de ani. Din 1945 era generalissim, cel mai înalt grad militar din istorie, cel mai mare comandant de oşti din toate timpurile, deşi era o minciună tipic stalinistă. Stalin era în timpul războiului comandant-şef al armatei, în virtutea funcţiei de prim-ministru, sau de preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului sau de secretar general al PCUS. Nu ştiu dacă în Constituţia URSS din 1936 era prevăzut ceva special în acest sens. Era înfiinţat Consiliul Apărării. Şi Churchill, ca prim-ministru, era comandantul-şef al armatei. Regele nu avea nici o atribuţie de conducere, spre deosebire de România, unde Antonescu, prin decretele sale, a lăsat totuşi regelui comanda supremă a armatei, ceea ce a regretat după 23 august 1944. Ar fi spus chiar că trebuia să proclame republica în 5-6 septembrie 1940, când a abdicat Carol al II-lea.

Ioan Pînzar