La 33 de ani, un tânăr bolnav de cancer se agaţă cu disperare de viaţă

Durere, deznădejde, disperare, frică, toate suportate cu greu de un tânăr de doar 33 de ani, care locuieşte în Ipoteşti. În urmă cu un an, a fost diagnosticat cu cancer. Cine ar putea să se pună în locul acestui tânăr, să simtă ceea ce el simte în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă... Boala îl macină, îl „ucide” în fiecare zi puţin câte puţin, dar nu este o cauză pierdută. 

Gabriel Alupoaicei luptă pentru a învinge acest flagel necruţător. Îl ajută tinereţea, familia, oamenii dragi care îl încurajează zi de zi. Este mult, este puţin... Este, cu siguranţă, insuficient, pentru că fiecare zi de viaţă are costurile ei, mari, mult prea mari pentru buzunarul acestui tânăr imobilizat la pat, care şi-a epuizat toate economiile prin spitale.

„De ce eu?”, „Oare cât mai am de trăit?”

Pe lângă durerea fizică, Gabriel se luptă cu frica teribilă de indiferenţa, uneori, incompetenţa celor care ar trebui să-i redea speranţa, viaţa. Gabriel are curajul să-şi spună povestea, „să se expună” celor care ar putea să-i dea o mână de ajutor, dar şi celor care-l vor judeca. V-aţi pus vreodată întrebările care-l macină pe Gabriel la fiecare răsuflare: „De ce eu?”, „Ore cât mai am de trăit”, „Cine mă va scoate din ghearele acestei boli”? Nu ştie nici unul dintre noi ce ne rezervă viaţa. Dar ştim că pentru Gabriel putem face ceva, putem să-l ajutăm, măcar cu o vorbă bună, cu un sfat, cu o recomandare, cu o sumă de bani pentru a-şi acoperi cheltuielile unei boli „scumpe”, dar nu mai scumpe ca viaţa!

Un control banal, un verdict necruţător: cancer

La numai 33 de ani, viaţa lui Gabriel depinde de noi, cei care vrem să-l ajutăm să învingă cancerul. Nimeni nu este pregătit să primească o astfel de lovitură în viaţă. Cu atât mai puţin Gabriel, care după mai mulţi ani de muncă, împreună cu soţia, în Grecia, voia să se retragă acasă, să aibă copii şi să trăiască fericit.

Mihaela, soţia lui Gabriel, ne-a spus că „anul trecut ar fi trebuit să fie unul dintre cei mai frumoşi ani din viaţa noastră, dar lucrurile au luat o întorsătură tragică. Sunt împreună cu Gabriel de 13 ani, ne-am cunoscut de Sf. Constantin şi Elena şi de atunci suntem nedespărţiţi. De vreo opt ani eram în Grecia, muncind pentru a lua o casă pentru copiii noştri, pe care nu îi avem încă. Ne-am căsătorit, am luat un apartament şi anul trecut visam să ne întoarcem acasă, să facem un copil şi să fim alături de familie şi de prieteni. Aşteptam cu nerăbdare această clipă, ne vedeam deja acasă alături de cei dragi şi începuserăm să ne facem bagajele, când un control de rutină ne-a dat planurile peste cap”.

Medicul care l-a operat i-a spus că totul este bine

A fost doar începutul unei suferinţe care nu se mai termină. Gabriel ne-a povestit că totul a început mai întâi cu dureri de spate, pe care le-a „tratat” cu tot felul de geluri şi unguente recomandate în bolile reumatismale. Au urmat dureri la un picior. S-a dus la un control, la un spital din Atena, unde i s-a spus că trebuie să fie operat de urgenţă şi că nu ar trebui să plece în ţară, pentru că pierde timp preţios.

„Am rămas în Atena, iar pe 20 decembrie, anul trecut, am fost operat, diagnosticul fiind: sarcom fibromixoid de gradul II, de două kilograme. După două săptămâni mi-a dat drumul acasă, fără vreun tratament. În fiecare săptămână, mergeam la control şi mi se spunea că totul este bine”, ne-a spus Gabriel.

Pe la sfârşitul lunii februarie a acestui an, lui Gabriel a început să i se umfle tot mai tare piciorul. „După vreo trei săptămâni, m-am internat din nou, pentru a face o nouă operaţie, după ce un medic radiolog mi-a spus că ceva nu este în regulă cu piciorul. Acelaşi medic care m-a operat prima dată m-a băgat în operaţie, numai că doar m-a deschis, pentru că piciorul fiind foarte umflat, nu au mai putut să îl coase şi l-a lăsat aşa”, povesteşte tânărul din Ipoteşti.

„Ţineam amândoi apăsat pe operaţie ca să nu facă hemoragie”

Gabriel Alupoaicei nu se putea ridica din pat. Decizia de a pleca din spital, în situaţia critică în care se afla, era foarte riscantă. Până la urmă, cu ajutorul unor oameni de bine, a rezolvat şi această problemă. Gabriel a fost dus cu salvarea la aeroport, apoi cu avionul la Bucureşti, după care, cu o salvare, la Institutul de Oncologie din Cluj. Nu este uşor pentru Mihaela, soţia lui Gabriel, să ne povestească cum a ajuns cu soţul ei la Cluj.

„Pe 18 martie, la ora 18:00, am plecat spre Bucureşti. Când l-am coborât din avion, în salvare a făcut hemoragie. A fost dus la Spitalul Floreasca, la secţia de urgenţă, i s-a oprit hemoragia, dar medicii nu voiau să-l lase să plece din spital, pentru că era viaţa îi era în pericol pe drum dacă făcea din nou hemoragie. Am semnat amândoi şi până la urmă am plecat. Drumul până la Cluj a fost un calvar, plin de gropi şi serpentine. Ţineam amândoi apăsat pe operaţie ca să nu facă hemoragie. Pe la ora 8 dimineaţa am ajuns la Institutul de Oncologic din Cluj, unde ne aştepta doctorul Dan Eniu. După o scurtă evaluare, ne-a spus că am ajuns prea târziu. Prin locul unde s-a făcut operaţia, deja începuse să crească tumoarea în afară. A spus că singura soluţie este chimioterapia, vreo opt şedinţe (adică trei zile, la trei săptămâni, de vreo opt ori, pentru că tumoarea e foarte agresivă şi creşte foarte repede), apoi radiologii”, a povestit Mihaela Alupoaicei.

„De la tumoare i s-au deplasat oasele la bazin”

Spaima lui Gabriel vine din răspunsul medicului de la Cluj, care i-a spus că nu se ştie dacă o să se poată opera vreodată şi că numai o minune îl poate face bine.

„Familiile noastre sunt distruse, eu nici nu mai spun. Când îl privesc în ochi şi ştiu cât îşi dorea să ajungem acasă, să fim alături de cei dragi, mi se rupe sufletul. Doctorul ne-a spus că nu-l mai poate ţine în spital. Acum suntem acasă, dar cât de diferită este viaţa noastră <acasă>, acum, faţă de cea pe care o visam, după revenirea din Grecia, după ani de muncă. De ce e viaţa este aşa de rea? De ce ne-a pedepsit în halul ăsta? Gabi are doar 33 de ani şi este un om extraordinar. Toată lumea îl iubeşte. Sunt atâtea boli pe lumea asta, de ce tocmai lui, de ce cea mai rea boală? Măcar dacă se putea deplasa sau măcar putea sta într-un scaun cu rotile, i-ar fi fost mai uşor, dar nu poate nici să se întoarcă singur. Nu ştiu cum o să ne descurcăm, pentru că lui Gabi îi este din ce în ce mai rău. Nu poate să îşi bea pastilele pentru că vomită... De la tumoare i s-au deplasat şi oasele la bazin. Îl dor spatele şi piciorul foarte tare”, ne-a spus, printre lacrimi, o soţie care îşi vede omul iubit chinuindu-se, fără să reuşească să-i redea un zâmbet, o speranţă.

Ajutaţi-l pe Gabriel! Are nevoie de suportul tuturor pentru a supravieţui!