Faţă-n faţă, în aceeaşi încăpere, cu monstrul care le-a împuşcat în cap pe fetiţa de 6 ani şi mama ei

Sala de judecată e o încăpere de aproximativ 20 de metri pătraţi, încălzită cu ajutorul unei sobe în care ardea focul, deşi afară era soare şi destul de cald.

El, ucraineanul care a îngrozit Siretul şi o ţară întreagă, era închis într-o cuşcă în care abia încăpeau îngrămădiţi trei oameni. De altfel, chiar trei deţinuţi erau în boxa cu gratii până în tavan. Leonid Zaporozhets (53 de ani), o femeie şi încă un bărbat. Ceilalţi doi urmau să fie judecaţi în alte cauze.  

De-o parte şi de cealaltă a cuştii, doi miliţieni, iar un al treilea era postat în faţa uşii sălii de judecată.

„Sunt nevinovat. E o înscenare”, încerca să-i convingă asasinul pe judecători.

La proces, pe jos, din România în Ucraina

Vineri după-amiază, la ora 14:30 a fost programat cel de-al şaptelea termen al procesului dublului asasinat de la Siret, proces început în noiembrie 2011 la Judecătoria Raionului Şevcenco din Cernăuţi.

Vasile Hriţcu, cel căruia pe 17 februarie 2010 i-au fost ucise soţia şi fiica, Carmen (39 de ani) şi Raluca Hriţcu (6 ani), nu a lipsit de la nici un termen, iar la sfârşitul săptămânii trecute a acceptat să fie însoţit la Cernăuţi de un reporter al Monitorului de Suceava.

Ne-am întâlnit în parcarea de lângă Vama Siret. Era împreună cu fiul său, Cristi, elev în clasa a X-a, şi soacra lui, respectiv bunica băiatului.

„Trecem vama pe jos. E mai simplu aşa...”, îmi arată Vasile Hriţcu şirul de maşini care aşteaptă pe ambele sensuri şi grăbeşte pasul spre punctul de control.

Vameşii şi poliţiştii de frontieră îl cunosc deja, iar procedura de verificare a paşapoartelor durează câteva minute. Ne îndreptăm spre grănicerii ucraineni. Şi ei îl ştiu pe Vasile Hriţcu şi cunosc drama familiei acestuia.

Cu un bilet de la Judecătorie, suntem liberi să mergem spre Cernăuţi. La câţiva metri de vama ucraineană ne aşteaptă un autoturism de teren al unei prietene a familiei Hriţcu.

E aproape 14:00 şi suntem deja la Judecătorie. Trecem prin filtrul gardienilor de la intrare şi aşteptăm pe holul care are aproape un metru şi jumătate lăţime.

Sediul Judecătoriei arată pe interior ca un dispensar de la ţară. Doar miliţienii de pe holuri, avocaţii îmbrăcaţi cu haine scumpe şi duba din care sunt scoşi deţinuţii îţi amintesc că în acele încăperi se împarte dreptatea.

Cu ochii pe uşa pe care e adus criminalul

„Bună ziua. A venit avocatul?”, ne salută în româneşte o tânără despre care nici nu zici că nu e româncă.

Natalia e din Cernăuţi şi este translatorul desemnat de instanţă să îl ajute pe Vasile Hriţcu la proces. A făcut studiile la Iaşi şi vorbeşte foarte bine româneşte.

Cazul dublului asasinat de la Siret a fost primul ei proces ca translator şi s-a ataşat deja de membrii familiei Hriţcu şi chiar ţin legătura.

„Am mai avut procese de atunci, dar ăsta a fost primul. Faptă aşa de gravă ca asta nu a mai fost pe aici la Judecătorie. Săptămâna trecută am fost translator pentru o femeie din Republica Moldova care a răpit un copil şi a vrut să-l vândă în Ucraina”, mărturiseşte Natalia.

Avocatul întârzie, iar Vasile Hriţcu îşi face deja griji. Băiatul său, Cristi, stă cu ochii aţintiţi pe o uşă de la capătul holului, pe care au intrat mai mulţi miliţieni.

„Pe acolo îl aduc şi-l bagă în sală”, îmi spune şoptit Vasile Hriţcu, referindu-se la criminalul care i-a distrus viaţa.

Cristi abia dacă a scos două cuvinte tot drumul şi îl văd agitat. „Sunt obosit”, îşi fereşte el privirea la întrebarea Nataliei de ce e supărat.

La doi metri de asasin

Într-un târziu apare şi avocatul. Îl chemă Mikhail Grossu, vorbeşte şi româneşte şi a acceptat să îl reprezinte pe Vasile Hriţcu în proces fără să-i ia nici un ban, impresionat de tragedia prin care a trecut acesta. 

Nu apucăm să schimbăm decât câteva vorbe şi suntem deja chemaţi să intrăm în sală. La scurt timp, apare şi completul format din trei judecători.

Sunt doar trei metri între noi şi judecători şi vreo doi până la cuşca în care sunt închişi Zaporozhets şi ceilalţi doi deţinuţi.

Ne aşezăm pe câteva scaune unul lângă altul şi, necunoscând o boabă de ucraineană, încercăm să înţelegem din gesturile, tonul şi expresia feţelor celor prezenţi ce se întâmplă.

Declaraţie şocantă în sala de judecată

Mă tot uit spre cuşca în care este închis Zaporozhets. Priveşte spre avocat, în gol, înspre tavan, peste tot, numai în direcţia familiei Hriţcu nu, înspre cei cărora le-a luat fiinţele cele mai dragi.

Pare atât de liniştit. Nu arată deloc a criminal. Cel puţin nu unul fioros, aşa cum îţi imaginezi că ar putea să arate monstrul care le-a executat cu atâta sânge rece pe fetiţa de 6 anişori şi pe mama acesteia.

Zaporozhets e schimbat faţă de cum arăta în fotografiile pe care i le-au făcut poliţiştii suceveni înainte de a-i da drumul să plece în Ucraina, la două zile de la dublul asasinat, când habar nu aveau că au pus mâna, într-un motel din zona Gării Burdujeni, pe cel mai căutat criminal la momentul respectiv.

L-au fotografiat, l-au amprentat şi l-au trimis înapoi în Ucraina, acuzându-l doar de trecere frauduloasă a frontierei. După câteva zile, când au venit probele ADN, aveau să-şi dea seama ce greşeală au făcut.

Leonid Zaporozhets e schimbat faţă de moşneguţul din fotografiile pe care le-am publicat la câteva luni de la crimă, în exclusivitate în Monitorul de Suceava.

Ucraineanul s-a mai îngrăşat şi şi-a lăsat mustaţă.

După ce a vorbit avocatul Grossu, judecătorii i-au dat cuvântul avocatului lui Zaporozhets şi apoi acestuia din urmă. Din cuşca în care a fost închis, vorbeşte calm şi încearcă să demonteze depoziţiile unor martori, precum şi probele anchetatorilor români. Îşi pune ochelarii pe ochi, şi-i scoate, îşi mângâie mustaţa... Are o mimică mai degrabă de avocat, decât de inculpat. Dă impresia că îşi controlează fiecare mişcare.

Susţine cu vehemenţă că nu e el criminalul, că nu el i-a omorât soţia şi fetiţa lui Vasile Hriţcu. „Dacă eram în locul lui (n.r. – al lui Vasile Hriţcu), făceam tot posibilul şi îl omoram pe criminal”, îmi traduce translatorul declaraţia care a stârnit rumoare în micuţa sală de judecată.

„Cere să fie lăsat în libertate”

Încercând să arate că e nevinovat, Zaporozhets se încurcă în declaraţii şi unele remarci ale sale îi fac să zâmbească pe judecători.

Din când în când, magistraţii se uită spre membrii familiei Hriţcu. Privirea lor trădează compasiune. Români, ucraineni, drama familiei Hriţcu nu are graniţă.

Cristi stă liniştit pe scaun, alături de tatăl său. Din când în când, cei doi ridică privirea şi se uită spre Zaporozhets. Natalia ne şopteşte: „Cere (n.r. - Zaporozhets) să fie lăsat în libertate”. E revoltată până şi translatoarea. Soacra lui Vasile Hriţcu oftează lung.

Avocatul Grossu se ridică în picioare şi, instinctiv, îi urmăm gestul. Judecătorii părăsesc sala. S-a fixat un nou termen.

Natalia urcă la etaj, după magistraţi, să-i întrebe, la rugămintea noastră, dacă avem voie să fotografiem pe holurile instanţei ori în curtea instituţiei, când îl bagă în dubă pe Zaporozhets. Răspunsul e negativ.

Îi acuză pe anchetatorii români că au fabrica probele

Pe holul instanţei, rămânem să mai vorbim câteva minute cu avocatul Mikhail Grossu. Ne explică că Leonid Zaporozhets nu e deloc un individ prost. Are studii superioare şi „experienţă” în fărădelegi, în cazierul inculpatului figurând patru condamnări, în 1994, 1997, 2004 şi 2008, pentru furturi, tâlhărie şi înşelăciune.

Zaporozhets nu neagă că a fost în Siret, însă susţine că nu a avut nici o legătură cu dublul asasinat.

„El vorbeşte aiurea. Au fost martori care au declarat că se pregătea de mai de mult să meargă în România, avea un pistol şi se antrena să tragă mai bine. Le-a spus judecătorilor că ADN-ul lui a fost găsit în apartamentul familiei Hriţcu, după ce anchetatorii români i-au luat hainele şi le-au frecat de bunuri din locuinţă”, râde avocatul, precizând: „Eu cred că o să ia pedeapsa pe viaţă”.

„În fiecare zi, merg de două ori la cimitir...”

E trecut de ora 18:00. Ne întoarcem spre casă cu acelaşi autoturism de teren care ne-a aşteptat la vama ucraineană.

Pe drum, soacrei lui Vasile Hriţcu îi dau lacrimile. „Numai eu ştiu ce viaţă am de atunci. În fiecare zi, merg de două ori la cimitir...”, plânge bătrâna.

Vrea să se facă cald afară, să se mai ia cu treaba prin gospodărie, să încerce să mai uite de nenorocirea care i-a amărât bătrâneţea.

„Iarna am stat în casă şi îţi tot aduci aminte. Procesele astea mă seacă de vlagă aşa... De s-ar termina odată”, oftează bătrâna privind în gol prin geamul maşinii.

Trecem vama tot pe jos. Un grănicer ucrainean, cu mitraliera în spate, îi face semn lui Vasile Hriţcu. Vrea să ştie ce s-a întâmplat la proces. Dă nemulţumit din cap când află că încă nu e gata. Puţin mai încolo, o vameşă ucraineană are şi ea aceeaşi curiozitate.

Printre zecile de maşini care stau la coadă, ajungem la punctul de control de pe partea românilor.

Ni se verifică paşapoartele. Unui tânăr angajat de la vamă i se pare ceva suspect. Ne face un sumar control corporal, iar pe bătrână o cheamă într-o gheretă să o percheziţioneze amănunţit.

„Au crezut că am ţigări, asta îmi trebuie mie acum”, apare femeia la maşină după câteva minute.